să fie weekend!

Îmi plac weekend-urile pentru că rup ritmul. Ceva se sparge în rutina zilelor, se colorează și le însuflețește.

Îmi plac pentru că au două zile. Pentru mine, sâmbătă și duminică, dar știu că pentru mulți zilele libere pică altcândva. Deh, economie liberă, magazine, sistem sanitar și multe altele. Mi-ar plăcea să le extindem la trei zile, dar nu mai mult de atât. Acesta e balansul meu ideal între muncă și odihnă. Un pic mai multă muncă decât odihnă.

Îmi plac pentru că pot vedea mai mult cerul, pentru că pot face lucrurile mai pe tihnă, sau pot înghesui în ele o mulțime de activități, dacă vreau. Este o libertate diafană, numai bună de trăit la maxim.

Îmi plac weekend-urile pentru că pot lua micul dejun pe la prânz, pentru că mă pot relaxa în voie, pentru că nu alerg pe drumuri, pentru că am șansa să nu am obligații zilnice fixe. Și sunt recunoscătoare pentru asta.

Îmi plac pentru că pot  dormi după-amiaza, pentru că mă pot pierde în activități recreative fără să mă uit la ceas. Mai ales că eu susțin că timp este suficient, contează doar cum îl gestionăm. Iar libertatea de a nu-l măsura îl face să dispară o vreme. Un timp, timpul dispare; este un exercițiu care ia timp, să nu te gândești la timp 😉

Îmi plac weekend-urile pentru că prind în ele atât de multă emoție în atât de scurt timp. De la bucuria de vineri seara până la anticiparea zilei de luni, care începe undeva duminică după prânz. Cu toate că nu sunt genul care să poarte pică zilei de luni, cu toate că nu cred că iarba n-ar crește la început de săptămână, constat o oarecare întristare pe măsură ce se scurg orele. Constat și mă amuz de cum sunt în stare să îmi creez singură întristarea, cum o chem și încep să o instalez. Este interesant cum bucuria clipei poate fi înlocuită brutal de anticiparea unui final. Este un exercițiu care poate da de gândit, pot fi găsite analogii, apoi identificate și prinse în fașă stările astea de tristețe-neputință-fără-de-folos. Când îți cunoști dușmanul, poți lupta cu el, nu-i așa? Și este bun un astfel de exercițiu săptămânal, față în față cu un scenariu cunoscut, pentru ca apoi să îl poți folosi în favoarea ta de-a lungul săptămânii ce vine.

Îmi plac weekend-urile. Precum îmi plac și celelalte cinci zile. Găsind ce e mai bun în fiecare dintre cele două bucăți ale săptămânii, pot adormi cu zâmbetul pe buze. Mai ales că am constatat că asta mă face să mă trezesc la fel. O fi vreun proces simplificat al feței, să își reia ultima formă pe care și-o amintește.