ia cu el oameni și visuri, lasă în urmă amintiri și inspirație în oamenii care rămân, lasă durere și gol.
amintirile se șterg ușor, se distorsionează și se rescriu cu fiecare aducere aminte. dăinuie o viață și-s vii în mintea celor ce le-au trăit. apoi devin legende, duse din gură în gură, din generație în generație. amintirile au o viață a lor, nu trăiesc prea mult pentru a lăsa loc unora noi. ca și cum „nimic nu se pierde, totul se transformă” li se aplică și lor: există x gigabytes disponibili pentru amintiri. dacă vrei prezent și amintiri noi în timpul pe care îl la dispoziție, nu poți rămâne blocat cu gândul la ce a fost.
inspirația e ca un sâmbure. odată sădit în minte, încolțește și se transformă, devine tot ceea ce este lăsat să fie. rămâne acolo și se va autodepăși oricând i se permite. iar cu ceva noroc, adică în contextul potrivit și prețuită la adevărata ei valoare, inspirația îi însoțește și pe aceia cu care s-a întâlnit doar tangențial, fie în același timp istoric, fie la ani distanță, prin povestiri spuse și ascultate cu încântare. inspirația nu-i o întâmplare, este în general rodul unei vieți trăite cu intenție și cu efort – genul acela de efort care aduce satisfacție la sfârșitul orelor unei zile.
durerea n-are un loc anume ce poate fi tratat cu știința curentă, și nici nu ar trebui să poată fi tratată vreodată. se cuibărește într-un loc imaterial ascuns bine în interiorul corpului. iar de acolo ne învață și ne vorbește. durerea este soră cu bucuria: niciuna nu poate fi prinsă în palme, niciuna nu-și face cunoscută prezența neinvitată, niciuna nu pleacă la comandă verbală, ci ascultă mult mai adânc în sufletul omului.
iar golul apare fiind un loc de învățare, de reinterpretare și creștere. golul este expresia sentimentului de a fi nepregătit pentru a face față vieții, așa cum este ea.
de fapt, timpul nu pleacă nicăieri. noi trecem prin el în existența noastră temporară. și poate nici trecem prin el, poate nici nu există așa cum îl percepem noi, căci noi l-am numit și i-am dat măsură, dezorientați fiind și ca să ne punem cumva de acord între noi în îndeplinirea diverselor obligații și sarcini.
poate că asta-i tocmai partea frumoasă, să nu știm exact ce și cum, să nu avem manual de întrebuințare a vieții, să avem lipsă capitolele pentru amintiri sau durere, nu avem instrucțiuni exacte despre inspirație și bucurie, pentru a le găsi singuri și a le aprecia deplin, pentru a le prețui și multiplica în fiecare clipă prezentă.
