Merg rar la tata și la bunici. Nu-mi plac pietrele reci. Mă încălzește mai mult ideea unui gând la gând, de aici până departe de tot. Pentru mine, același sentiment de galop prin timp e prezent de fiecare dată când ajung acolo. Cripte vechi, liste cu nume și date scrijelite în piatră. Plante cățărătoare, iederă, mușchi și rugină ne ignoră pe noi, trecătorii.
Ziceam că merg rar. Așa că orice schimbare îmi sare în ochi. De câțiva ani, am remarcat că unul dintre mormintele învecinate și-a schimbat în bine aspectul. Marmura a fost curățată, numele a redevenit vizibil, mereu are candelă și flori. Îmi închipuiam că, în sfârșit, o instituție a găsit un mic buget anual, sau poate o mână de oameni de acolo se ocupă de asta. Mare eroare, să presupun… Am constatat astăzi, cu surprindere și încântare, că este vorba doar de un act de omenie. Unul sincer, altruist. Unul transformat, din câte mi-am dat seama, într-o grijă permanentă. Am urmărit cum o doamnă a cules frunzele căzute, apoi a terminat de plantat o floare la marginea mormântului. Am intrat în vorbă. Am aflat că văzuse cu câțiva ani în urmă starea proastă a mormântului, s-a întrebat ce este cu el, l-a curățat așa cum se cuvine și de atunci are grijă de el. O grijă în plus, pe care și-a asumat-o. Vine, de fapt, cu sufletul la un alt mormânt din apropiere.
M-a pus pe gânduri. Las la o parte faptul că nu se ocupă cine ar fi cazul să se ocupe. Este, în mod clar, unul dintre multele nume uitate, lăsate să piară, într-o societate în care domnește ignoranța. M-a pus pe gânduri faptul că a făcut ceea ce era de făcut, pur și simplu. Eu doar mă uitam lung, întristată, așteptând imposibilul. Asta e diferența dintre a privi și a face. Jos pălăria, doamnă!
Am primit o lecție frumoasă astăzi. Ne poate intoxica mult prea ușor vălul gros al nepăsării multora. Dincolo de el, există sclipirea stelelor călăuzitoare, acei oameni care oferă fără să aștepte nimic în schimb, aceia cărora le pasă, care schimbă lucrurile în mod real.
Sub acea piatră odihnește Profesorul Ludovic Mrazec, care a înființat Institutul Geologic al României în anul 1906 și a fost președinte al Academiei Române între anii 1932-1935.
Dâmbul de pământ de la stânga mormântului, se învecinează cu locul alor mei. Din amintirile poveștilor auzite cu ani în urmă, acolo ar fi soția profesorului. Gardul care îi împrejmuia mormântul a dispărut cu câțiva în urmă. Puțin câte puțin, amintirile se sting, evidențele se pierd și ceva nou înlocuiește ceva vechi.
P.S. „S-a stins din viaţă la 9 iunie 1944 în Bucureşti. Avea 77 de ani. Înainte de trecerea în lumea celor drepţi a cerut ca banii pentru florile care urmau să împodobească sicriul să fie dăruiţi oamenilor sărmani, iar oficialităţile să nu rostească nici-un cuvânt considerând că atât el cât şi oficialităţile au spus deja ce au avut de spus cât a fost în viaţă. O lecţie de modestie şi realism.” (sursa) Să fie liniștea și neglijența care i-a fost acordată o interpretare a modului în care se poate respecta peste ani acestă cerință? Mă îndoiesc.
P.P.S. Am găsit o pagină care îi este dedicată în Jurnalul online al Academiei Române. Au un site cu adresă de wordpress. Adică academiaromana.wordpress.com… Mai e ceva de adăugat? Nu. Vreo pretenție în prezent? Nu. Vreo dorință de schimbare? Oh, da!
