Să te amăgești că viitorul tău e deja scris de alții și nu poți face nimic pentru a schimba ceea ce urmează… este o scuză și doar atât. Nu este realitatea observabilă prin fapte.
Mai direct spus, este o scuză ieftină inventată de om pentru că e mai ușor să nu faci nimic decât să faci, e mai simplu să îți fie ușor decât să depui efort, e mai plăcut să stai într-un culcuș călduț și pufos decât să tragi de tine și să îți pui la încercare voința.
Cum de prinde atât de bine? Simplu… face apel la comoditate: acaparează atenția, țese o poveste numai bună de crezut, apoi se instalează confortabil în minte și se extinde. Este un parazit versatil, care își găsește aplicabilitate în viața personală și profesională, în implicarea în cauze civice sau politice, în relațiile cu ceilalți cât și cu propria persoană.
Ține și nu ține cont de vârstă, studii, nivel de trai, anturaj. Nu ține – în măsura în care își poate găsi loc oriunde. Ține – în funcție de capacitatea individului de a cântări lucrurile. Omul are la îndemână o mulțime de pârghii – pe care le utilizează sau le ignoră – pentru a fi suficient de înțelept atunci când are de evaluat o situație: poate pune întrebări, poate analiza din mai multe perspective, poate să își tempereze impulsivitatea, poate să se detașeze de situație pentru a câștiga obiectivitate. Poate face toate acestea, dar nu le face mereu, pentru că ele cer efort. Și mai cer consecvență, exercițiu și o conduită cu care individul este obișnuit… sau nu. Iar aici intervine disponibilitatea de a depune efort, de a lupta cu sine pentru a-și depăși zona de confort, de a munci pentru lucruri de care nu va beneficia în mod direct. Din acest punct, firul logic poate merge la educația primită (atât în familie cât și în sistemul de învățământ) și la deschiderea către auto-educație (teoretic un teritoriu imens care poate fi accesat) și disciplină.
Întorcându-ne la scuză… și văzând dincolo de ea. Ca prim efect, o scuză de acest gen, exprimată deseori și ca „oricum nu contează de fac eu„, ține omul respectiv prizonier într-un lume mică, îngustă, fără oportunități. Ca efect secundar, se propagă către și între cei apropiați – familie, prieteni, colegi. Ca efect terțiar și exponențial, afectează societatea și nivelul de trai. Și aici intră în joc profitorii, oportuniștii cu nivel scăzut al responsabilității. Când contextul o permite, apar asupritorii. Dar acesta nu este un capăt de linie, ci un cerc vicios, pentru că împrejurările au fost create și permise de cei care nu au crezut că au cum să facă mai mult, după care li s-a adeverit credința, urmând să fie și mai convinși de aceasta. Din acel punct mai departe, pentru a ieși din cerc este nevoie de mai mult efort decât ar fi fost necesar pentru a nu cădea în el.
Cât timp cercul există, scuza se poate regăsi în oricare dintre manifestările interacțiunilor umane: în cercul restrâns al familiei și prietenilor, în mediul școlar și profesional, în mediul economic, în cel politic și administrativ, în ecologia întregii existențe. Dacă se adeverește o incapacitate de mișca lucrurile într-unul dintre aceste medii, riscul este să fie preluată ca adevăr aplicabil tuturor acestora. Dacă se adeverește unui om, există mari șanse ca acela să proiecteze aceeași realitate asupra tuturor, uitând că ei sunt diferiți. Dacă se adeverește unui om, există riscul molipsirii, mai ales pentru că este o experiență negativă, căreia i se acordă mai multă atenție decât unei experiențe pozitive.
Iar tot ceea ce este și se vede în afara individului, în interior este înmiit: neîncrederea, neputința, renunțarea – cu tot cu dureri, dezamăgiri și frustrări.
Care este drumul de la „nu pot” la „pot„? Începe cu înțelegerea modului în care funcționează această scuză, cum ajunge să fie acceptată intern de fiecare și cum este folosită de manipulatori pentru a controla. Apoi cere hotărâre: decizia de a nu mai cădea pradă acestei atitudini, consecvență în respingerea ei și efort permanent, până când se dizolvă. E mult mai ușor când nu duci bătăliile de unul singur, când ai pe cineva alături să te susțină, un om specializat sau pur și simplu pe cineva care să te asculte. Deloc de neglijat sunt exemplele personale din biografii, povești deja scrise sau povești chiar se scriu chiar acum – iar în anii pe care îi trăim internetul ne oferă posibilitatea aceasta; ține doar de noi să alegem modelele potrivite de urmat.
