Era o seară târzie de vară, într-una din zilele acelea când cad stele și dorințele devin realitate. O vrabie și o păpădie stăteau tăcute sub crengile grele ale unui copac bătrân.
– Mă uit la ei de atâta vreme, începu pasărea o conversație, fără să privească în direcția florii.
Poate că nu voia să fie sigură că o ascultă, ci doar să-și spună durerea.
– Și mi-aș dori să-i văd mai puțin ascunși, să-și zică unii altora ce gândesc.
Atunci pasărea își îndreptă privirea spre păpădie. Voia să alfe dacă auzit-o sau nu. Să-i audă părerea.
– Eu mi-aș dori să-i văd mai dornici să cunoască lumea. Poate că unii sunt prinși locului, ca mine, dar cu mintea ar putea călători oriunde. Și-ar putea face prieteni în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și ar putea afla tot ce îi interesează.
Vrabia o privi lung. Nu se așteptase ca păpădia să o asculte, cu atât mai puțin să-i răspundă sau să aibă asemenea gânduri.
Tăcerea coborî peste ele pentru un timp. Dumnezeu le ascultase cu atenție, doar era ziua când dorințele se îndeplinesc. Luă un mănunchi de idei și-l aruncă spre Pământ. A doua zi apăru internetul, locul unde oamenii se simt liberi să facă și să spună orice.
