Veneau în fiecare dimineață, nu tocmai devreme. După un timp se așezau pe iarbă, la umbra copacului. Făcea parte din rutina lor zilnică, iar asta le dădea liniștea pe care o căutaseră.
Ajungeau în jurul orei nouă și jumătate, în urma celor douăzeci de vaci. Le mânau să treacă prin poarta deschisă, dinspre șosea spre pășune. În general erau două. Uneori, trei. Învăşmântate în negru, cu capetele acoperite, aveau vocile vesele. Deși era un ceas târziu al dimineții, bănuiala mea era că se treziseră de trei-patru ore, trebăluiseră mult, iar acum drumul cu vacile și supravegherea lor era răsplăta. Le vedeam aşezate la umbra copacului mare care domina priveliștea. O casă mică părea că fusese construită cu intenția clară de a evidenția coroana stufoasă. Cum te duceai spre stânga sau spre dreapta de-a lungul străzii, cele două imagini spre suprapuneau, apoi se distanțau.
Aș fi vrut să le prind în poză. Aș fi putut să o fac. Cel mai probabil, aș fi reușit să o fac fără să știe. Dar știam că dacă o fac, m-aș simți ca un hoț de liniște. Așa că am preferat să le păstrez în amintire. Iar vouă să vă povestesc și să vă puteți imagina în voie cele două măicuțe cu vârstă indefinită și voie bună, şezând la o vorbă, între îndatoririle de dinainte și de după.
