joacă și scrieri, jurnal

drumuri lungi, jurnal scurt

2013, 1 septembrie, jurnal de vacanţă

Lăsând în urmă grijile pentru o vreme, am plecat la drum. Un drum lung, care mă va duce spre sud. Am plecat cu hotărârea că nu mă voi opri până nu voi da de albastrul apei. Am schimbat un sunet cu altul, apoi cu încă unul. Literele se încovoaie altfel, graiul e altul, iar dialogul nu are parte de traducere, ci de ample mişcări ale mâinilor.
Fauna se schimbă, ia alte forme şi culori pe măsură ce câmpia devine deal, apoi munte. Apoi pământului i se face dor de mare şi se coboară, ca să o sărute din nou şi din nou, câte un sărut în fiecare golf. Frunzele verzi-gălbui ce prevestesc goliciunea toamnei dispar treptat. Coniferele verde-crud lasă loc unui stufăriş auriu, iar pe măsură ce coborâm spre sud apar palmierii, câte unul firav pitit la colţ de serpentină, apoi din ce în ce mai mulţi şi mai robuşti, parcă strigând că aici este locul lor.
Oameni în maşini, înghesuiţi sau risipitori de locuri, s-au pornit la drum. Unii parcurg distanţe de câteva ore, alţii de zile, mânaţi de setea unei destinații îndepărtate. La capătul drumului, unii vor fi acasă, alţii în stare de evadare.
Mașinile îi poartă… aceste mini-case pe roţi. Înşirate una după alta, gonesc. Cine pe cine duce mai departe? Să fie oamenii care mână maşinile, sau să fie maşinile care îşi poartă prizonierii?
Atracția ecutorială te trage în jos, mai aprig decât gravitația care te-a lipit de pământ. Te va opri doar nisipul care te anunţă că nu mai e loc pentru oameni, te-ai apropiat mult prea mult de teritoriul sirenelor şi a navigatorilor, stăpâni ai mărilor, deasupra şi dedesubtul linii orizontului.
Ești acolo unde îți doreai. Albstru de sus pănâ jos, in varii culori. O numești vacanţă. Poate ar trebui să o numești simplu viaţă. Restul e umplutură.

7y8’ostani, ziua µ, sezonul ploilor, jurnal de arheolog

Se anunţă zile grele, şi o ştiam foarte bine încă de pe vremea când alesesem această specializare. Pământul arid de acasă mă făcuse să îmi doresc să explorez. Îmi doream să îmi explic multe lucruri şi pentru asta eram gata să îmi sacrific câţiva ostani. Călătorisem mult ca să ajung aici, dar sistemul solar de unde plecaseră străbunii noştri mă chema în fiecare noapte, şi cu fiecare vis mă apropiam. Am survolat în ultimele ore pe un teritoriu de peste o mie de kilometri, traversând trei ţări şi încercam pe cât posibil să înţeleg cât mai mult. Mă străduiam să le folosesc unitaţile de măsură şi să gândesc ca ei, aşa cum îi ştiam din cărţile de istorie, unde erau catalogaţi în ere şi popoare. Asta mă intrigase mereu şi nu vroiam să accept. Era motivul pentru care venisem aici. Vroiam să vad cu ochii mei, dar tot ce descopeream îmi demonstra că am dreptate: erau la fel. Aşezări, obiceiuri, obsesii. Erau nesemnificative lucrurile care îi deosebeau. Când au plecat, lăsaseră totul în urmă ca şi cum ar fi avut de gând să revină în aceeaşi seară. Mi-era uşor să îi descopăr astfel. Dacă am fi putut face rost de energie, de cea pe care o foloseau ei, cred că aş fi putut pune în funcţiune mai multe din aparatele lor, de care păreau foarte legaţi.
Era al treilea sezon ploios pe care îl prindeam de la sosirea mea şi avea să fie şi ultimul. Munca de cercetare era gata şi asta însemna că era timpul să mă întorc acasă cu concluziile. Am să îmi dezamăgesc oare profesorii? Pentru că mă întorc cu o singură concluzie: maparea în timp, zone, popoare, ierarhii sociale, erau toate fragmentări inutile. Erau toţi la fel, dar nu aveau ochi să o vadă, nici inimi să înţeleagă. Au plecat pentru că au fost laşi. Au distrus fără să le pese şi nu se uitau nici în urmă, nici înainte. Au luat-o de la capăt din lăcomie de viaţă, nu ca să îşi repare greşelile.

8y3’ostani, ziua ¢, niciun anotimp, jurnal de arheolog

Stau în colţ şi privesc camera înaltă. Cămaşa îmi trage mâinile la spate, punând mult prea multă presiune asupra încheieturilor. Faţa mă ustură pe acolo pe unde au trecut lacrimile, mult prea multe. Renunţ să mă mai întreb dacă chiar m-au internat crezând sincer că mă vor vindeca de nebunia cu care mă procopsisem pe Pământ, provocată de un virus necunoscut, şi care îmi genera nişte grave confuzii. Încep să îi cred, par sincer interesaţi de mine.
O faţă prietenoasă! Mă bucur să îl văd pe profesorul de istorie antică a resurselor strategice intrând. Îmi displacuse mult timp, în special pentru că încercase să mă împiedice să plec. Dar acum, era singurul care mă vizita, deci inevitabil vedeam în el un prieten. Înainta spre mine şi îl vedeam din ce în ce mai bine. Pe faţă, zâmbetul lui are o grimasă tristă.
– Am venit să te scot de aici. Dar există o condiţie: să nu mai vorbeşti niciodată despre ce ai văzut acolo. Să nu întrebi ce nu ţi se cuvine să afli. Să nu aduci vreodată aminte de ce-a fost. Să nu îţi treacă prin cap că istoria se repetă. Poţi să o faci? Hai, că doar nu credeai că noi ne-am născut pur şi simplu mai buni?! Doar că suntem la început, încă nu se vede dezastrul… Hai, că avem nevoie de tine, cu ochii tăi vigilenți. Mâine coborâm în mină. Avem maxim 38 de ostani la dispoziţie să găsim o nouă sursă de energie disponibilă aici. O vei găsi fără să te gândeşti la riscuri pe termen lung, altfel ajungi din nou aici…
Ultima frază a rostit-o încet, parcă încerca să o facă mai suportabilă.
Am închis ochii şi am încercat să-mi amintesc un crâmpei dintr-un jurnal de vacanţă găsit… „ Coniferele verde-crud lasă loc unui stufăriş auriu, iar pe măsură ce coborâm spre sud apar palmierii, câte unul firav pitit la colţ de serpentină, apoi din ce în ce mai mulţi şi mai robuşti“. Eu nu am văzut vreodată stufăriş. Nu la noi… doar în câteva poze pe Pământ. Deci, până la urmă, am văzut mai mult decât alţii. Alţii care n-au nicio vină că se termină nişte resurse. Pentru ei o să mă duc să caut ceva nou. O să iau parte la secarea acestei lumi… Mă doare, dar nu ştiu ce altceva să fac. Şi am înţeles sigur ceva: nu luasem niciun virus, nu pentru asta am ajuns in camera albă, ci desgropasem adevăruri care se ţin ascunse…

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!