rânduri de gânduri

respectul de sine este în respectul pentru ceilalți

http://pinterest.com/pin/446911962993012144/Ceea ce scriu acum pornește de la un exemplu concret, de la o situație întâlnită astăzi. Ce urât din partea mea, nu-i așa? Dar nu pot să nu mă leg de lipsa respectului pentru celălalt, pentru omul care așteaptă un răspuns de la tine și depinde de ceea ce îi vei spune sau face. Dar contează? Nuuuu, să se descurce singur, că a mai făcut-o și până acum!

Oups, deci am găsit problema?! Așa cum, „dacă întinzi un deget, ți se ia toată mana”, tot așa, dacă dovedești că te descurci și în lipsa unor informații/materiale, atunci de ce s-ar mai obosi cineva să ți le dea? Mai stă cineva să ia în considerare că îi ești prieten, șef, client sau o amărâtă de cunoștință? Sau că trebuia să facă un lucru anume până la o anumită oră? Că nu ar fi trebuit să facă vreun lucru extraordinar, ci doar să își respecte obligațiile?

Treaba asta se reduce la respect. Respect pentru cei din jur. Respect care se învață acasă, la scoală, între prieteni, la serviciu, pur și simplu trăind. Dacă ai ratat sa îl înveți la timp, ai toate șansele să îl înveți pe parcurs. Respect față de timpul pe care altul îl pierde din cauza ta. Respect pentru eforturile depuse de altcineva, pentru tine, chiar dacă le știi sau nu. Respect față de ora stabilită, adică punctualitate. Respect pentru deadline-ul primit, pentru că nu a fost stabilit degeaba. Respect pentru conținut, pentru că lucrurile nu se fac de mântuiala. Pentru că dacă nu ai respect față de toate acestea, nu ai nici pentru tine. Nu contează dacă te-ai aranjat azi, dacă ai hainele la dunga, dacă ai fost la sală, pentru ca cea mai urâtă haina este cea a lipsei de respect, pe care cum o îmbraci, cum se lipește de tine și acolo rămâne și te reprezinta.

Oricine poate greși, din când în când, dar o întâmplare care se repeta periodic, într-o formă sau alta… nu mai este o întâmplare, este un tipar. Este un fel de a fi, în raportul cu ceilalți. Neplăcut.

9 thoughts on “respectul de sine este în respectul pentru ceilalți

    1. Da, e tot mai rar, dar nu este nevoie de paritate 1 la 1, daca ar exista o farama de interes, pot invata 100 de persoane de la un singur om… Doar ca trebuie sa existe interesul…

  1. Ai pus degetul pe una dintre multele răni pe care le căpătăm trăind şi mai ales muncind într-o comunitate de „colegi” (licenţa nu-mi aparţine…zicea cineva odată că am ajuns să fim o ţară de „colegi”). Noroc de limitarea asta a comentariilor la cîteva sute de caractere, fiindcă altfel nu m-aş opri din scris pe tema asta decît după cîteva pagini 🙂 Revin la subiect şi încerc să sintetizez. Cei „incriminaţi” mai sus nu cunosc noţiunea de respect pentru alţii.O confundă şi o limitează la formulele de salut, crezind că la asta se reduce în practică. In marea lor majoritate, tot categoria asta, nepunînd sau neştiind să pună preţ pe propria muncă, nu poate proceda altfel în cazul acelora din jur, care din păcate pentru ei , sînt nevoiţi să le utilizeze rezultatele pentru a realiza un tot. Nici măcar respectul de sine, în sine, nu e o problemă căreia să-i dea importanţă. Ei trăiesc mai mult decît confortabil în propriu eu, nimic nu pare a-i „roade”, „strînge” sau jena.Şi-atunci…rămine varianta pe care ai simţit-o şi tu pe propria piele, aceea de a le face lor treaba, pentru că oricum vei da dovadă de respect de sine (pentru că-ţi curge prin vene), exersînd la nesfîrşit „coabitarea”, că tot e la modă în vremurile astea 🙂

    1. O tara de „colegi“ – da, ce bine a spus! Iar despre coabitare… cred ca am invatat la biologie, nu-i asa? Cum am putut sa uit de simbioza?

  2. Mi-as exprima și eu o părere, chiar daca mă veți sancționa pentru ea.
    Eu cred că respectul se naște în fiecare din noi. Degeaba avem informația, degeaba ascultăm prelegeri, dacă nu există acel ceva în interiorul nostru care să genereze respectul!

    1. De ce să te sancţionez? Nu evoluăm vorbind singuri în faţa oglinzii, ci dialogând şi ascultând părerea altora :), pricepând ceva sau nu…
      Revenind la subiect, tu zici că trebuie să existe fondul, altfel nu se lipeşte nimic de om. Ok, de acord, nu totul se poate educa, pentru că trebuie să vrea cu adevărat şi instinctul. Dar fondul ăla, e doar genetic? Suntem suma unor evenimente, obiceiuri, familii… Suntem suma a tot ce ne formează. De la primul contact cu lumea şi mai apoi tot ce întâlnim, toate grupurile la care aderăm sau împotriva cărora luptăm (acasă, la şcoală, afară după şcoală, la serviciu. Cât de gol să fie un fond, ca să nu se lipească din ce vede în jur? Da, există şi din aceştia, aşa e… Doar că nu pot să accept pur şi simplu…
      Poate există şanse ca măcar unii să se trezească la realitate şi să priceapă. Poate e nevoie să li se spună. Poate e nevoie să citească. Nu e doar supărare în ceea ce am scris aici (şi eram cât pe ce să scriu din nou ieri…), ci este metoda mea de a îi trage de mânecă. Poate pricepe careva şi se schimbă… Poate 🙂

      1. Am senzația, făra a putea demonstra,că în afara fondului genetic mai avem unul energetic. Acesta vine tot de la înaintași, dar cuprinde memoria colectivităților în care au trăit aceștia. Cred că tocmai această memorie ne face mai receptivi la informația din jurul nostru, sau ne blochează, pur și simplu, accesul la ea! Unii oameni au accesul interzis la informare, drept pentru care trăiesc într-o lume a lor, ancestral-animalică, unde numai forța contează, unde orice este permis dacă aduce puterea și bunăstarea materială a individului (nici măcar a tribului). Astfel de „oameni” nici nu vor accepta să privească ceea ce scrii tu sau eu pe un blog, căci el știe mai bine decât oricine ce trebuie făcut.Este deținător al adevărului absolut! Doar noi avem îndoieli, ei nu au niciodată!
        Pe ei vrem să-i educăm, să le explicăm ce este respectul? Să-i tragem de mânecă? Vor veni pe aici să citească?
        De aceea spuneam că trebuie să existe acel ceva interior pentru a accepta informația și apoi pentru a pune în practică respectul! Și da, dacă nu mă respect pe mine, nu voi putea respecta pe nimeni altcineva! De aici se pleacă.

        1. Am stat şi m-am gândit, m-am răzgândit şi m-am întors de unde am plecat: da, pe ei vreau să îi schimb. Ceea ce spui stă în picioare şi explică în mare parte fenomenul de prostie/nesimţire. Mai departe, una din opţiuni este să nu ne pierdem inutil timpul cu ei. Eu aleg să încerc să le aduc la cunoștință că se poate şi altfel. Lucrurile se pot schimba doar dacă încercăm să le schimbăm. Nu îmi pot imagina un fond genetic sau energetic nul. Chiar şi o nefericită copie la indigo are nevoie de şansa de a conştientiza. Ei au nevoie de un declic. Puţini dintre ei o să intre pe pagină, şi o vor face întâmplător. Poate că totuşi le dau o temă la care să se gândească. Vise, vise 🙂 dar asta sunt eu…

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!