E timpul oare un nebun
ce-aleargă spre copilărie
Dar drumul are un singur sens
şi benzi de depășire.
Cad semafoare uneori
aprinse fix pe roşu
Şi te opreşti, buimac
şi speriat în poartă.
Timpul nu are colţi să muşte
ci doar să se agaţe de prezent
Îţi flutură trecutul pe sub ochi
iar viitorul ţi-l ascunde.
Te lasă gol de începuturi
pe-un maldăr de regrete
Ca să îi juri eterna ta sclavie
În drumul către moarte.
Şi când în cale a întâlnit
poteca spre copilărie
A închis un ochi, nu a clipit
Te-a păcălit… şi a zâmbit.
© Iustina Dorobanţu, 2014
foto: Surrealism by melhouston216 on Flickr
Adevarat si frumos !
Pupici. 🙂
si trist, si complicat si greu 🙂
dar invatam sa traim cu asta.
weekend placut sa ai!
Da, da ! Asa-i.
Va multumesc, la fel ! 🙂
oooo, nu la plural, te rooog!
ma simt o pustoaica, chiar daca ar par femeie serioasa cu copil in casa 😉
Ok, o sa incerc, dar nu promit nimic ! 🙂