„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) – Orville Stoeber – este melodia pe care în ultimele săptămâni o ascult mult, mult, în reluare. Cam de vreo cincisprezece ori pe zi, cel puțin :). Am auzit o frântură din ea într-un film, apoi am căutat-o. Este ca… un fel de pansament mângâietor, o melodie blândă, ale cărei versuri sunt profunde, odată ce le înlături conotațiile triste.
„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) a fost scrisă pentru un muzical care în cele din urmă nu s-a mai realizat, după cartea „Green Angel” (Îngerul verde) de Alice Hoffman. În poveste, o fată își vede orașul distrus, la fel și familia ei. Ea își dorește să-i atingă și să-i vadă din nou pe cei dragi, în timp ce lumea se scurge într-un loc întunecat și singur.
N-am găsit deloc versurile pe marele internet, așa că m-am apucat să le transcriu, ca pe vremea când eram în liceu. De data asta cred că le-am nimerit mai bine, integral sper eu, deși nu garantez ;). Și am încercat și o traducere, pentru a-i da valoare și în fața celor ce nu cunosc limba engleză. Orice corecții ale textului în engleză, sau sugestii cu privire la traducere, sunt binevenite.
The Promises We Make – Orville Stoeber
I wanted desperately to hold you
And told you as much
As flowers tenderly enfold you
And claim to your touch
Nobody told me life was endless
For of these things we dare not speak
I know the world’s not cold and friendless
It’s more the company you keep
I spent all day inside a garden
Waiting in vain
I felt the rain and watch it harden
On a shivering plane
Nobody warned me of these feelings
The clever lies we must forsake
The fear we spend our lives concealing
From all the promises we make
And still I’m left without an ending
Pretending you’re near
But I can still go on remembering
Pretending you’re here
Promisiunile pe care le facem – Orville Stoeber
Am vrut cu disperare să te țin
Și să-ți spun atât de multe
Așa cum florile te îmbracă delicat
Și-ți cer atingerea
Nimeni nu mi-a spus că viața ar fi veșnică
Căci despre aceste lucruri nu îndrăznim a vorbi
Eu știu că lumea nu-i rece și neprietenoasă
E mai degrabă compania pe care o păstrezi
Mi-am petrecut întreaga zi într-o gradină
Așteptând în zadar
Am simțit ploaia și am urmărit-o întețindu-se
Pe o întindere cutremurată
Nimeni nu m-a prevenit asupra acestor sentimente
Minciunile istețe pe care trebuie să le abandonăm
Frica în care ne petrecem viețile ascunzându-ne
De toate promisiunile pe care le facem
Și-am rămas în continuare fără un sfârșit
Pretinzând că ești aproape
Dar încă pot să-mi amintesc
Pretinzând că ești aici…
