Sunt supărată, sunt nervoasă, sunt furie, dar în stilul ăla tâmpit, mocnit. Și mă gândesc că modul acesta de a fi al meu, nu e doar al meu. Dar pentru partea mea de liniște (prea mare) mă simt responsabilă. Pentru restul temperaților însă… nu știu ce să zic. Așa că voi transcrie mai departe gândurile pe măsura ce desfășoară, le voi ordona pe măsură ce scriu.
Unul dintre primele gânduri ale zilei a fost de ce suntem noi românii atât de toleranți? asta ne aduce probleme. toleranța e o boală a comportamentului. Destul de repede am trecut de acest gând. Nu doar noi suntem așa, mi-am zis. Plus… dacă nu am avea boabă de toleranță, ne-am fi omorât unii pe alții de mult. Problema e de fapt indiferența. Nepăsarea. Sau, mai explicit spus, gravitatea situației vine din prea mult grijă pentru bunăstarea propriei persoane versus durerea-n cot de alții, prin alții referindu-ne inclusiv la cei apropiați, prieteni, familie, urmași, urmași ai urmașilor. „După mine, furtuna”. Cam asta e starea.
Există printre noi cei care încearcă să miște lucrurile. Ei ies în stradă, ei strigă, ei mobilizează lumea. Dar comparativ cu populația totală, sunt puțini, foarte puțini.
Ce boală cumplită ne mănâncă specia! Oare chiar atât de mic e sentimentul de apartenență? Oare chiar avem memoria atât de scurtă? Oare chiar nu putem să dorim ceva mai departe de secolul nostru?
Este prima dată când mă gândesc astfel. Și are sens. Mai mult decât educația proastă și manipularea… Mai multe decât alte răspunsuri pe care le-am găsit până acum. Din păcate, această „descoperire” mă face să cred că șansele de izbândă sunt din ce în ce mai mici… Sunt atâtea boli fără leacuri găsite… încât mă îndoiesc că va fi unul pentru exact ceea ce reprezintă sursa primară a banilor obținuți ușor… pentru boala indiferentului tolerant cu memorie limitată și rupt de roi…
Ne bazăm în continuare pe capra vecinului. Ori ne dorim să moară, ori să dea ea lapte şi pentru noi în timp ce noi stăm şi ne plângem că n-avem vacă. Cam la asta se rezumă tot…
încep să cred că treaba asta așa a fost și așa va rămâne pentru totdeauna. între timp, timp de aproape 40 de ani, eu am visat din globul meu de cristal că s-ar putea schimba ceva în lume, cândva.
Cred ca trebuie sa iti faci rost de alt glob de cristal sau macar sa ii schimbi bateriile astuia de acum. 🙂
Oamenii sunt duplicitari. Isi arata una din fete in functie de situatie. Mai precis, sunt situatii in care fiecare din cei carora „le pasa”, pot deveni nepasatori, si nepasatori cand situatiile ar cere sa „le pese”. Nimeni nu face exceptie, ci doar isi interpreteaza bine rolul.
N-am cum. Am un singur glob de cristal și-l folosesc intens la birou. :p
Așa, nimeni nu face excepție. Nici eu. Nimeni. Dar și asta îmi displace. Atâtea roluri…