Aș fi vrut să fug, să ajung altundeva.
Aș fi vrut să alerg, să nu mă fi ajuns nimeni din urmă.
Aș fi vrut să stau, să treacă pe lângă mine.
Aș fi vrut să tac, decât să îmi mai spun ceva.
Aș fi vrut să plâng, decât să mă doară.
Aș fi vrut să alunec, decât să cad rostogol.
Aș fi vrut să nu fi fost, decât să fiu.
Aș fi vrut să explic, decât să privesc.
Aș fi vrut să vorbesc, decât să țip.
Aș fi vrut să-mi fac drum, decât să stau.
Aș fi vrut să îmi fac timp, decât să nu-l am.
Aș fi vrut atâtea, atât de multe și atât de puțin.
Aș fi vrut totul ieri.
Aș fi vrut să fiu soare, decât noapte.
Aș fi vrut să fiu nor, decât ploaie.
Aș fi vrut să nu aflu, decât să știu.
Aș fi vrut să plec, decât să privesc.
Aș fi vrut să învăț, decât să orbecăi.
Aș fi vrut să râd, decât să nu.
Aș fi vrut să tăcem împreună, eu să-ți povestesc, tu să asculți, împreună să ne minunăm și să râdem, uite în ce lume am ales să venim, hai să notăm ce învățăm – liniștiți și detașați. Aș fi vrut să decidem când plecăm – doar un pic, înapoi. Aș fi vrut să ne întoarcem oricând. Aș fi vrut să ridicăm poveri. Aș fi vrut să stăm la șuetă cu cei ce-au plecat. Aș fi vrut să știu ce a fost și ce va fi. Aș fi vrut să nu știu nimic despre mine – să mă redescopăr în fiecare dimineață. Aș fi vrut să nu învăț să râd – de parcă ar fi o piatră rară. Aș fi vrut să ne luam în serios mai puțin și să fim serioși mai mult. Aș fi vrut o mie de mii de alte lucruri.
Dar toate astea le-aș fi vrut… de-aș fi știut ca pot să vreau mai mult. Dar nu am știut, deci nici n-am vrut. Cu-atât mai rău, îți imagina… că nu am vrut nimic?!
