Sclavul perfect este cel care își dorește cu tărie, din toată inima, să se supună stăpânului, cerșind câte o povară în plus de fiecare dată când știe că e loc de mai mult.
Sclavul perfect nu a apărut de azi pe mâine. El este produsul unei munci colosale și poartă în el răspunderea menirii sale.
Sclavul perfect nu este demn de milă. Dacă i s-ar arăta milă, ar refuza-o. El nu cunoaște nevoia asta. El e mândru de ceea ce este.
Sclavagismul nu a dispărut niciodată. Stăpânii doar au stat în așteptare, învățând chiar de la noi cum să ne-o coacă mai bine. Rafinat și adaptat zilelor noastre, sclavagismul a prins o nouă formă împotriva căreia va fi greu de luptat. Întâi de toate, pentru că nu e recunoscut/identificat. Comportamentele anormale au ajuns să facă parte din normalitate. Deviat de la traseul său normal, omul merge printr-o pădure deasă. Nu mai știe dacă lianele trebuie să îl ascundă de prădător, sau sunt capcana în care a căzut. Lanțurile nu mai sunt din metal greu, biciul nu mai lovește pielea goală. Pericolul invizibil ține adrenalina în frâu.
Știu că există tot felul de teorii, nu le îmbrățișez, cum nici nu le reneg. Nu la acesta fac referire. Dar observ și îmi pun întrebări. Încerc să nu judec, dar e greu. Mă uit în jur și mi se pare incredibil câți trec prin viață doar ca umbre. Alții construiesc, după vrerea lor sau a altora. Unii luptă, unii renunță.
Cărțile nu sunt scrise, nici pe departe. Ne întoarcem puțin, ne facem că închidem un cerc, apoi îl scurtcircuităm. Jucăm jocuri ale căror reguli nu le cunoaștem. Haotic. Atât de haotic, încât devine un avantaj.
In aceasi categorie, greu depistabila de catre cei mai multi, intra si pupatorii de dosuri. Care nu recunosc ca fac asta. Niciodata. Pe langa cei pe care-i vad constant pe la tv, sunt o multime pe FB si pe bloguri. Uneori si greata asta ma impiedica sa scriu cate ceva perioade mai lungi… Nu pot pupa dosuri.
Pe mine mă enervează două categorii: pupincuriștii (scuze, eu mă exprim mai direct când vorbesc despre aceștia) și cei care sunt cu principiul „nu mă afectează, nu-mi pasă”. Ambele categorii sunt periculoase, mai ales dacă sunt persoane care pot influența opinia publică.