de mi-ai fi ascultat tăcerea,
de ai fi mers în umbra sufletului meu
ai fi știut că eu nu plâng cu lacrimi
eu râd amar.
cuţite îmi arunci cu fiecare zâmbet.
au nu ştii că nu le pot privi, nici pe-unul
că eu cu arcuiri de buze
mă înec?
nu caut o poveste nouă
nici să închid vreuna veche.
las timpului plăcerea
să mă uite.
© Iustina Dorobanţu, 10 ianuarie 2014
o poezie trista… Imi plac mult metaforele pe care le-ai creat, ai reusit într-adevar sa-mi inspiri melancolia… Privesc desenul tau si-mi amintesc de Micul Print – nu stiu de ce si simt ca daca azi-aici zâmbetul este interzis, mâine va fi cu siguranta altfel! 😉
E o poezie tristă, zici? Da… Cred că ai dreptate. Eu mă gândeam mai mult la o durere în sfârșit rostită. Ar trebui să ducă spre ceva bun.
Şi eu am realizat că poeziile mele sunt triste… Dar cred că dacă anumite cuvinte ţineau să fie supuse într-un anume fel, cineva are nevoie de ele. Aşa că… scriu după cum dictează inspiraţia.
Cât despre desen, mă simt onorată să aducă aminte de Micul Prinţ :). Mi-a trecut prin cap o idee năstrușnică: să încerc să pun desene facute de mine în loc de poze de pe net, în măsura în care o să iasă prezentabile 🙂 dar trebuie să îmi cumpăr creioane bune, pentru început am şterpelit două de la fata mea 😉
o idee fantastica, ma declar de pe acum vizitator fidel al expozitiei tale! 🙂
ah si… referitor la „cineva are nevoie de ele” sunt total deacord! Nimic pe lume nu este întâmplator, nici faptul ca iubim sau suferim, nici faptul ca întâlnim pe cineva sau gasim ceva. Important este sa identificam clipa si cauza pentru care la momentu x ne aflam în locul y lânga persoana z 🙂
Cunosti poezia Anei Blandiana?
Cel ce ma viseaza
Incearca poate
Sa-si rascumpere sufletul astfel,
Viata mea este una din vietile
Pe care e pedepsit sa le viseze
Pentru a se purifica
De pacate,
Eu sunt numai un personaj secundar
Al acestei ciudate
Asceze
La capatul careia il asteapta
Pace poate
Si har.
Eu iubesc aceste versuri!
Posibil să le fi ştiut cândva, dar în ultimii ani sunt campioana la capitolul uitare! 🙁 Dar mi-ai adus aminte de o frumoasă lansare de carte la care m-a dus mama… ştiu că atunci când am văzut şi am ascultat-o, dna Ana Blandiana mi s-a părut fascinantă. O doamnă cum rar întâlneşti. Frumoasă, distinsă, blândă, rafinată. Eram copil şi se întâmpla inainte de ’89, deci nu aveam un orizont prea larg, nu văzusem multe. Dar sunt convinsă că aş vedea-o la fel oricând.
Am căutat acum pe wikipedia, să îmi aduc aminte numele ei real :). Ţin minte că mă frapase ideea de a avea dreptul şi posibilitatea de a… exista şi publica sub alt nume. Cu ocazia acestei căutari, am descoperit şi ceva tare plăcut: e născută în aceeşi zi şi lună ca mine, şi în acelaşi ani cu părinţii mei. Frumoasă coincidenţă!
Asta da coincidenta!
Imi place mult aceasta amintire… se potriveste exact cu ceea ce-mi imaginez eu despre tine si dedpre Ana Blandiana 🙂