un gând, un copac

Din mulțimea de gânduri care m-a vizitat sâmbătă, unul mi-a atras atenția: „Un gând e precum un copac. Are rădăcini adânci și poate înflori în orice direcție.”. I-am dedicat timp, pentru a-l explora mai mult. Și pe măsură ce căutam să-i surprind forma, a căpătat una.

Gândul. De unde vine și unde se duce? E ca un copac. Și toate sunt astfel. Ceea ce înseamnă că o întreagă pădure foșnește fără să ne dăm seama.

Ce a fost, ce am știut, ce am crezut, ce ni s-a spus, ce am văzut, ce a rămas în amintiri, ce am pus cap la cap. Din toate acestea ia viață gândul. Apoi călătorește mai departe, având înainte o mulțime de opțiuni. Aceeași istorie este valabilă pentru fiecare gând în parte – pentru cele aproximativ șaizeci de mii de gânduri din fiecare zi, fie ele pe pilot automat sau nu. De aceea are importanță cum îngrijim solul: ce ne cheamă să plantăm, cum usucă sau înverzește frunzele, cum servește drept punte de legătură sau izolează ideile, cum adăpostește dăunători la rădăcină sau cum iubește soarele.

Când e mult prea mult zgomot se întâmplă să ne fie greu să auzim esențialul. Atunci face diferența solul. Așa cum l-am hrănit, așa știe să ne susțină. Așa antifonează vocile, așa dispare vacarmul unui stadion în fața ecoului din munți. Sau îl lasă să acopere tot ceea ce a rămas. Așa ne duce să privim din diverse unghiuri. Sau ne lasă într-un colț, cu un singur punct de vedere. Așa ne susține blândețea. Sau ne lasă să ridicăm pumnul.

Intenționat am lăsat atâtea metafore aici, pentru ca fiecare să își găsească propria țărână, să îngenuncheze, să își adâncească degetele în pământ și să privească în jos, printre cele mai vechi amintiri, apoi să își ridice bărbia, să se îndrepte și cu privirea să își țintească visurile.