Nu ştiu cum e în restul ţării sau în afara ei… dar ştiu cum e în Bucureşti. E o vreme ruptă din poveşti. E o vreme cu iz de copilărie… fulgi mari curg şi curg şi curg şi nu se mai opresc… înghit tot ce mişcă prea rapid, acoperă orice urmă de gri… Mă uit pe geam şi un şir de gânduri trece uşor… alb, linişte, pace, vis frumos, joacă, pustiu, pufos, alb.
Da, alb e cuvântul-definiţie pe care mintea mea îl alege pentru ziua de azi. Alb, întoarcerea la origini, la curat, la aspiraţia pentru a crede în adevăr, nu a-l diseca în patru. Alb, linişte. Alb, oameni în case. Alb, copii fericiţi. Alb, ziua mea de ieri, când cuvintele încolonate pe-o pagină de ziar au fost mai dulci decât pe monitor. Alb, de ieri, când raceala unui oricât-de-bun-film a fost înlocuită de căldura actorilor care se îmbracă şi dezbracă de sufletul lor şi al personajelor, până îţi găsesc lacrima pierdută în adâncul tău şi o readuc la locul ei, să se prelingă pe obraz. Alb, pentru mâine, când unii speră la şcoli închise, iar părinţii calculează cât ar face pe jos până la muncă. Alb, pentru inimile care aveau nevoie de pace.
Alb nu-i uşor. Alb e cumplit de greu. Alb e o baladă. Alb, butonul de restart.
ACTUALIZARE 26.01.2014, 23:58. cam atât de alb:
Zapada reuseste sa stearga toate mizeriile si sa infrumuseteze orasul. Il face curat, asa cum ni-l dorim. Iar albul inseamna terapie pentru psihic.
Poate si pentru ca ne simtim mai… copii?
Sa ne vedem maine, insa. Cand toti vor da din coate pentru a se sui in autobuze…