Nu ne vorbim. Arareori schimbăm vreun mesaj sau vreo vorbă. Nu ne vorbim, dar ne dăm like şi share. Nu zic, avem la ce. Dar nu ne-am văzut de ani de zile, ne aprobăm reciproc pe facebook, dar nu ne dăm niuciun telefon, măcar să ne întrebăm: „Hei, eşti bine?”. E ridicol. E realitatea. Şi oh, nu! Nu suntem unicat. Ca noi, mii. Jenant. Îmi vine să intru în pământ. Problema e că-mi trece mult prea repede. Şi îmi găsesc şi scuză. Una deplasată, clar! E convenabilă: timiditate. Am avut-o de când mă ştiu. Mă codeam un sfert de oră când aveam de dat un telefon important. Doar că adevărul e că mi-a trecut. Mi-o fi în continuare urât să dau anumite telefoane, dar o fac. Deci scuza asta pică. Şi-apoi, problema asta parcă nu poate avea un singur sens. De ce nu-s sunată? Sunt naşpa? Da, precis sunt! Altfel n-are niciun sens.
Hei, voi cei nasoi şi naşpa ca mine, care nu sunaţi şi nu sunteţi sunaţi, vă băgaţi să schimbăm lucrurile? În plină eră a telecomunicațiilor, haideţi să nu uităm la ce foloseşte telefonul, cu adevărat: să conecteze oameni, să îi aducă la celălat capăt al firului pe cei cu care nu te poţi întâlni. Asta e principala lui utilitate. Serios. Dacă uneori vorbești cu orele cu o singură persoană, iar cu alţii deloc… nu se pune. Viaţa nu se măsoară făcând media exceselor.
Eu nu cred că e vorba de timiditate…doar de binefacerea emoției de a descoperi pe celălalt…. 🙂
Când am zis timiditate mă gândeam la momentul în care aveam de dat un telefon foarte importat dar nu reușeam să sun. Mă învârteam pe loc, mă duceam spre telefon, mă întorceam, îmi găseam ceva de făcut, verificam dacă e bine închisă apa, îmi aduceam aminte că poate începe episodul 4752 din tânăr și neliniștit, deși ultimul pe care îl văzusem era 364, începeam să formez numărul, apoi mă gândeam că poate ar fi mai bine să îl verific încă o dată, că poate nu sun la cine trebuie. Apoi îmi făceam curaj și sunam. Și tare fericită eram când nu-mi răspundea. Ei, cum să numesc genul ăsta de emoție, dacă nu timiditate?
Evident, timpul a trecut și toate cele de mai sus se regăsesc, succint, într-un puls crescut și cam atât.
De obicei imi sun prietenii (nu cei foarte apropiati) macar odata pe luna. De sarbatori sun si cunostintele ! 🙂
Eu m-am bagat deja ! 🙂
Foarte frumos! Normal și omenește! 🙂
Mai buna decat telefonul e discutia fata in fata 🙂
Sigur că e, dar n-am preteţia să am suficient timp la dispoziţie cât să o fac… aş exagera de-a dreptul :).