stau şi privesc. ţin în mână un bulgăre mic şi pufos. e rece, sau, mai curând, ştiu că ar trebui să îl simt rece. pentru mine e doar pufos. cred că eu sunt mai rece decât el. stau cu bulgărele în mână şi probabil că trecătorii îşi imaginează că mă joc cu el. ei, da, fac şi asta. dar în primul rând mă uit la ei. cum trec şiruri-şiruri, făpturi bipede care cară cu ele o mulţime de gânduri.
eu stau aici şi stau comod. nu-mi mai aduc aminte cine m-a aşezat aici, dar a făcut bine.
oare cât va mai sta bulgărele în palma mea? oare dacă suflu uşor peste el… oare…
oare?
dau uşor din picioruşe… îmi place aici.
un trecător îmi zâmbeşte uşor. e primul de azi. ieri au fost mai mulţi. ei trec rânduri-rânduri, singuri, în perechi, cu copii, cu căţei, familii mari, familii mici, bătrâni, tineri, frumoşi, senini, îngânduraţi… sunt croiţi în atât de multe feluri încât uneori mă gândesc că nu le pot ţine numărul.
eu ştiu că azi e ultima zi de iarnă. suflu uşor spre bulgăr şi îi şoptesc drum bun. zăpada o să plece, o să vină mult verde, iar eu o să îmi împart timpul cu porumbeii. iar oamenii vor trece valuri-valuri, grăbiţi, pe lângă noi. pe unii îi recunosc. pe unii nu. zâmbet noi. îmi place aici.
Daca ai sti cat mi-a placut 🙂
Citeam, citeam si abia la al doilea paragraf mi-am dat seama ca vorbea micul ingeras. Un exercitiu de imaginatie superb.
M-am pus puţin în pielea lui. Mă rog, în haina lui de piatră 🙂
Si mie imi place aici.
Te rog, ia loc. Putin. Rar schimb o vorba. Vrei un fulg de nea? Uite… ia unul.