luni, dimineață, ora 8 fără un sfert
cobor grăbită la metrou. multă lume se înghesuie pe peron în așteptarea trenului. nu-mi dau seama dacă metroul a trecut cu un minut în urmă sau dacă lumea așteaptă deja de zece minute.
o rază de lumină se vede din tunel. frunțile oamenilor se descrețesc putin și se aude un zumzet slab din mulțime. în scurt timp, ca dintr-un robinet, curg călătorii din vagoane. în următoarele secunde, până să fi ieșit toți, cei de peron se reped înăuntru. intru și eu. îmi găsesc chiar un loc. femeia de lângă mine scoate din geantă o carte. pustiul de vizavi își lasă capul pe spate și savurează muzica care vibrează în caști. fiecare își vede de-ale lui, în liniște, până la stația de coborâre. se mai aud doar câțiva gălăgioși care sunt încântați să vorbească la telefon în timp ce trenul aleargă prin încrengătura de tunele de sub oraș.
marți, seara, ora 10 fără 5
alerg pană la supermarketul de pe stradă să fac câteva cumpărături în ultima clipă înainte de închidere. pustiu. în magazin mai sunt 3 vânzătoare. nu par grăbite să ajungă acasă, deși ora e târzie. cu toate astea, sunt convinsă ca sunt doar amabile și abia așteaptă sa plătesc și să ies pe ușă. afară, aerul rece ma izbește din nou. până acasă, mai întâlnesc doar câțiva pietoni grăbiți. nici mașini nu mai trec multe pe strada. stau și ma întreb: unde e toată lumea?
miercuri
o zi oarecare. nu ma uit în jur. nu judec, nu cataloghez, nu-mi pasă.
joi, prânz, ora 14
sunt la birou. deși de obicei sunt prinsă ca și restul colegilor, astăzi am câteva momente de liniște totală. mă întorc în birou ca și cum înainte de pauza de prânz nu plecasem de acolo. mă simt detașată. ma uit în jur. capete aplecate spre ecranele calculatoarelor. oamenii butonează de zor tastaturile. parca sunt absorbiți de ceea ce fac și nu pot să nu-i compar cu scribii de pe vremuri. prinși de cuvintele lor, le scriu, mereu și mereu, parca dincolo de calculator e cineva care sa-i asculte. din când în când, unii își ridică privirea și încep sa vorbească aprins la telefon. conversația încetează și ei o iau de la capăt. ca niște scribi moderni.
în urma scribilor a rămas istoria pentru noi. ce rămâne după tastatorii vremurilor noastre?
vineri
ce este un eșantion reprezentativ din populație? sunt indivizii cu care ne întâlnim zi de zi sau sunt tocmai aceia pentru care nu avem ochi să-i vedem? suntem noi cei ce ne cunoaștem, mai mult sau mai putin, sau sunt restul? despre care nu știm nimic și care trăiesc la fel și totuși cu atât de diferit…?
sâmbătă și duminică, oricând
două zile de libertate. profit la maxim. să fac cumpărături pentru următoarea săptămâna și sa ma odihnesc.
unde sunt vremurile când a profita la maxim însemnă să ies în oraș, să ma vad cu prietenii, să vad un film, să ies la shopping în mall?
cu toate astea, cele două zile de odihnă mă obosesc mai mult decât 48 ore de brambureală totală de cu ani în urmă.
realizez că nici eu nu sunt cea care am fost.
nu mai sunt nici măcar propriul meu eșantion reprezentativ.
