De-o parte și de alta a străzii, două rânduri de oameni. Despărțiți de dungile paralele albe, stau cu ochii pe pătratul de jos al semaforului, asemenea unor vânători urmăresc să îi surprindă sclipirea. Țară, țară, vrem ostași! ar fi strigat cu mulți în urmă de s-ar fi văzut unii pe alții astfel aliniați. Acum sunt îngândurați și au alte treburi și mai ales acum sunt oameni mari. Mari, atât de mari, că au uitat să mai zâmbească fără un motiv întemeiat. Acum se uită unii spre alții, privind unii prin alții. Nu interacționează, evită contactul. Făcând abstracție de zgomotul străzii, le auzi tăcerea. E o tăcere goală, adâncă, dureroasă. Nu e liniște, e opusul ei.
Pe cerul negru și catifelat al nopții, Arcturus se joacă de-a sclipitul. Alert, pare că sare vioi de pe un picior pe altul. Vorbește, cântă, se joacă. Atâta freamăt, atâta bucurie de viață, prinsă într-un punct mic, cât un bold înfipt pe tavanul înalt al casei. Și cât de mult e acolo cu adevărat, de ajunge până la noi, nici nu îmi pot imagina.
Tăcere și voioșie. La poli opuși, la distanță de-o jumătate de zi. La distanță de-o viață de bucuria curată a copilăriei. La distanță de-un infinit de tăceri.
