Când începe și când se termină istoria? Este cu adevărat despre trecut, despre fapte și oameni care ne-au lăsat moștenire alegerile lor? Sau este oare despre prezentul care creează viitorul?
Citesc zilele acestea o poveste mai puțin obișnuită. Este o poveste care a început în 1946 și a fost scrisă de o mână de oameni. Este despre viață, pur și simplu, despre ceea ce au trăit și mai este despre ce au lăsat în urmă, poate fără să știe… sau poate tocmai știind ceva. Este o poveste care mă poartă într-un fel nou într-un univers familiar și mă ajută să înțeleg cum alegerile proprii îmi sunt influențate pe un bunic pe care – din păcate – nu am avut privilegiul să îl cunosc.
Cu ani și ani în urmă, în timpuri grele, o familie cu trei copii a pornit un demers: publicarea, într-un singur exemplar și pentru doar câțiva cititori, a unei reviste de familie. Echipa editorială avea cinci membri, din care cel mai mic era tata, care nici patru ani nu împlinise. După vârstă, știință și experiență de viață, fiecare și-a adus contribuția. Au tot scris timp de mulți ani. Citindu-i acum, regăsesc atât povești din trecutul lor, cât și momente din viață, așa cum le trăiau. Este o căldură sufletească deosebită atât în momentele frumoase, cât și în cele dureroase istorisire. Este o autenticitate pe care nu o poți regăsi în manualele de istorie.
Găsesc capitole cutremurătoare legate de anii grei cu lipsuri care au urmat după război, cât și despre semnele de început ale nenorocirii care avea să fie pentru acest neam partidul muncitoresc român. Sunt atâtea lucruri pe care le avem aproape la discreție acum, dar care erau rara avis atunci. Vă închipuiți, de exemplu, cum ar fi să nu puteți găsi hârtie de scris? Sau propaganda care sucea mințile copiilor, făcându-i să crească crezând că PMR urma să vegheze asupra lor, să fie sănătoși?!
Privesc cu admirație întreaga activitate a micii echipe editoriale. A fost mult mai mult decât o manieră de a aduna împreună familia și de a da copiilor ceva de făcut. A fost despre a le da un ritm, consecvență, responsabilitate, cât și o alternativă la activitățile distractive uzuale ale acelor timpuri. A fost despre baza lor, despre oamenii care au devenit mai târziu, a fost despre a-i determina să lase la rândul lor ceva în urmă. Din când în când sunt presărate fotografii. Câte persoane, atâtea fire de viață și povești…
Și mai este ceva care mă fascinează: felul în care el a lăsat ceva în urmă dintr-o perspectivă complexă, completă: atât profesional (practic lăsând cunoașterea lui mai departe unor necunoscuți) cât și în cadrul familiei (ca formator al copiilor săi și implicit al celor ce le urmează). În ambele situații a fost mai mult vorba despre ceilalți, decât despre el. Ce l-a determinat să facă această alegere, care a fost punctul care a înclinat balanța? M-am întrebat oare ce face oamenii să fie altfel, ce îi face să se dovedească cunoscători ai unor mecanisme și resorturi interioare, ce îi face să fie săditori ai unor semințe peste generații. M-am întrebat cum de însuși întreaga muncă a fost începută sub ideea unui mugure. M-am întrebat… și am aflat. Poate nu tot, dar cât să am și mai multe întrebări.
Bunicul s-a născut într-un sat din Țara Hațegului, așezat în lunca largă a Streiului, apărut pentru prima dată în documente în 1443. Locuitori nu a avut prea mulți la început, doar 70 de suflete în 1733, crescând până la 654 în 1930. Povestea spune că biserică au avut încă de la început, dar cea dintâi școală susținută de stat au avut abia în 1935. La vremea aceea bunicul era deja plecat la oraș, lăsând în urmă școala ungurească din sat, norocul lui fiind un unchi care în următorii ani i-a fost, după cum scrie bunicul, și tată și mamă, pedagog și profesor.
Am citit și recitit paginile despre viața cu acest unchi. Mi se face pielea de găină și plâng cu recunoștință. Avea familie, copii, era profesor, dar asta nu l-a oprit să îi învețe și pe alți copii din familie și să le deschidă porțile cunoașterii. În 1954, bunicul meu nota despre acest minunat om: „Plecând dintre noi, a dus cu el în mormânt un mare suflet, o mare dragoste de adevăr și de învățătură și o neegalată cunoaștere a lumii antice. … A mai dus cu el o mare grije și o mare durere pentru soarta neamului lui și pentru copiii acestui neam, cari nu mai învață în școală și nu mai înțeleg limba strămoșilor lor de mândră și glorioasă amintire, – limba latină.”
Povestea acestui unchi a fost una despre muncă și sacrificii, despre un tată care a avut ambiția de a asigura familiei bunăstarea, alegând să ia asupra sa o mulțime de sacrificii pentru a-l trimite la școală pe cel mai mare dintre băieți. După câteva clase la școala din sat, a plecat la oraș până la finalizarea liceului, iar mai apoi la facultate la Budapesta, unde a obținut diploma de profesor de latină și elină, iar apoi a fost promovat doctor în filosofie.
Am parcurs cele câteva pagini care m-au trecut prin istorie din anul nașterii lui, 1880. Au trecut 140 ani de atunci. Nu-mi par prea multe schimbate – nu în felul oamenilor de a fi, nu în lupta pentru o viață mai bună, nu în perseverența de a reuși, nu în norocul de avea oameni care să îți întindă o mână de ajutor, nu în înțelegerea unora de a-și duce la îndeplinire rolul modelator pe care îl au în societate. Și, din păcate, nici în durerea a vedea că lipsa accesului la educație este, încă, după atâția ani, o realitate pentru mulți copii.
Ne e mult mai ușor acum, din multe puncte de vedere. Dar am rămas aceiași oameni, prinși între alegeri și consecințe. Ceea ce este normal. Mă întreb oare cât învățăm, cât ne uităm în urmă pentru a înțelege cine suntem și ce ne-ar face mai buni? Și cât suntem de conștienți de ceea ce avem de făcut pe această lume?
Aceasta nu este o poveste despre a mă băga în seama cu niște povești vechi. Nu este despre a da din casă (sper să nu lezeze vreun alt descendent).
Ci este despre a vorbi despre oameni care reușesc, despre eforturi, despre oameni care ajută, despre cei care îi duc pe drumul cunoașterii pe oamenii de lângă, despre importanța educației.
