Ce s-a întâmplat cu Luni a fost tradus la noi Șapte surori.
Într-o lume în care populația Pământului este ținută sub control strict pentru a evita suprapopularea, fiecare familie poate avea un singur copil. Ceilalți născuți sunt criogenați pe termen nelimitat, până când oamenii își vor permite să îi trezească. În această lume distopică se nasc șapte surori. Pentru a le salva, bunicul găsește o soluție: fiecare va ieși în lume doar în una din cele șapte zile ale săptămânii. Vor reuși să supraviețuiască fără ca autoritățile să le găsească?
Un film de acțiune, care pe mine m-a luat prin surprindere. O dramă pe care cu greu ne-o putem imagina. Un discurs politic către care să nu mergem vreodată. O luptă care exploatează la maxim resursele disponibile.
Dacă aveți ocazia să-l vedeți, recomandarea mea este să o faceți. Un film din 2017, cu Glenn Close, Willem Dafoe, Noomi Rapace.
Mi-au rămas în minte secvențe întregi, idei, comportamente ale personajelor și, din tot ansamblul acestei povești, eu am cules similitudinea cu mintea umană. Nu este o variantă absolut necesară de abordare a subiectului și moralei filmului, ci una posibilă. Poate că nici nu au vrut să spună așa ceva, nici regizorul, nici scenaristul, dar așa este în viață: fiecare regăsește ceea ce i se potrivește, ceea ce îi vorbește despre zonele de interes.
Ce a însemnat pentru mine analiza post-vizionare a acestui film:
(se poate citi, nu fac spoiler 🙂 este o perspectivă personală, poate chiar paralelă cu filmul)
- scoatem rar la suprafață toate abilitățile noastre împreună => pentru că „merge” și fără, pentru că nu avem curaj sau suficientă încredere
- purtăm măști în funcție de situațiile cărora trebuie să le facem față => pentru că așa ne este mai ușor, facem economie de energie și mintea apelează la automatisme
- în situații extreme însă, dovedim că suntem capabili de foarte mult, dincolo de ceea ce ne imaginăm => și dacă am putea găsi toate resursele, înainte de a avea nevoie?
- avem nevoie de un coordonator central, de un dirijor => minte sau inimă – care să gestioneze toate trăirile și gândurile? sau poate ceva care să le facă să decidă împreună, superior?
- dragostea învinge, mereu => este cea mai de preț lege a lumii, cea care leagă tot și dă energie începutului, continuității și renașterii
- nu poți ști mereu totul; umpli spațiile lipsă cât reușești, dar poți continua => este mai important să afli cum mergi mai departe și să o faci, decât să te blochezi în detalii trecute.
Câte și mai câte se găsesc în acest film? Mult mai multe, pe alese, pe pricepute, sau doar pe relaxare.
Nu puteam comenta fără să văd.
Foarte bun filmul, plin de teme și învățăminte! Iar finalul este deosebit, zic eu, lăsând multe cărări deschise. De fapt, putem spune că filmul nu are încă final, el scriindu-se încă, prin ceea ce se petrece în lume în chiar clipele acestea.
🙂 în cazul ăsta, o mulțime de filme sunt neterminate.
Și mie mi-a plăcut asta: sub aparența unui film de acțiune sunt ascunse tot felul de învățăminte.
Am văzut filmul pentru că am citit recomandarea ta pe blog și pot spune că mă bâtuie și acum. E foarte interesantă analiza ta post-vizionare, nu m-am gândit niciodată la un film prin prisma a ceea ce poate spune despre noi. 🙂
Cred că este foarte bun cuvântul ales de tine. Este un film care bântuie. Și îndrăznesc să formulez o părere, pornind de la acesta: cred că orice act de creație, indiferent de forma sa (carte, teatru, film, dans, pictură etc) are acest scop – să bântuie spectatorul și să îl ducă măcar un pas mai departe.
Dacă un act de creație reușește să ne băntuie înseamnă că și-a atins scopul. Te schimbă cumva, parcă nu mai ești același după ce l-ai văzut, citit etc.