Cândva, demult, un tânăr visător a vrut sa lumineze cerul în dar pentru frumoasa inimii lui. A construit un mic pacheţel de hartie şi l-a luminat cu cea mai de preţ căldură – cea a sufletului său. A umplut fiecare pacheţel cu lumină şi căldură, şi pe măsură ce o făcea, inima lui devenea şi mai mare şi mai frumoasă. A umplut tot cerul de lumini sclipitoare, dar fata inimii lui nu l-a zărit. Întristat, s-a hotarât să îşi pună toată inima şi sufletul în luminiţe, poate-poate ea îl va zări în ultima clipă, atunci când el se va aprinde puternic, chiar dacă o va face cu preţul vieţii. Într-adevăr, ea i-a întors privirea. În acea clipă, preţ de câteva secunde, el a simţit fericirea cât pentru o viaţă întreagă… si aceea a fost ultima lui noapte. A plătit preţul cel mai scump… Ajuns sus, dincolo de luminițe, s-a întins peste tot, cât puteau cuprinde ochii şi a devenit negrul nopţii, aşa încât, oricând frumoasa lui şi-ar fi ridicat ochii spre cer, ar fi văzut luminiţele. Timpul a trecut, şi el a fost nevoit să ajungă la o înţelegere cu Soarele: aveau să împartă ziua în două, şi unul să vegheze când celălalt doarme şi visează…
Aşa au apărut stelele şi cerul cel negru care le ţine in palme. Şi pentru că din când în când unele steluţe se sting, oamenii s-au hotarât să înalţe alte luminiţe. Le înalţă cei îndrăgostiţi, pentru ca dragostea lor să nu dispară, le înalţă cei care îşi urează la mulţi ani la inceput de an, le înalţă cei veseli, pentru ca voia bună să fie mereu printre oameni. Cu fiecare luminiţă ridicată la cer, stelele sunt mai bogate. Cu fiecare gând bun trimis sus, lumea e mai frumoasă. Iar cerul nostru frumos cu stele, el nu va dispărea niciodată.
