Archives

trei gusturi ale liniştii

pasi_prin_viata_06mar2014-1Ce gust are liniştea? Hmm… închid ochii şi încerc să-mi dau seama… pentru că sigur ştiu asta…

Liniştea are miros de lăcrămioare… şi sunet de clopoţei în vânt. Parcă îi aud… aici, aproape de mine. Inspir adânc şi îmi vine să zâmbesc. Pur şi simplu, fără vreun motiv evident. Liniştea are gust de căpşuni coapte.

Şi dacă aş fi în vârf de munte, atât de aproape de cer… aş putea să o aud, să o simt, să o prind în mâini şi să o pierd imediat printre degete. Liniştea are gust de nori pufoşi.

Ce bine e când eşti lângă mine… Mă ţii în braţe şi privim lumea de pe acoperişul ei. Respiri atât de uşor, de parcă n-ai vrea să tulburi liniştea lumii. Liniştea are gustul tău, iubire.

spacer

plecat

pasi_prin_viata_18ian2014-1

Plecat sub greutăţile vieţii, copacul fără de crengi priveşte pământul. Va avea mulţi ani de acum înainte în care să-l înveţe, să-i cunoască fiecare nuanţă, să-l ştie când e secat, când e prea umed. Va ştii când îi e prea greu să-l care, dar asta nu va schimba nimic, căci de acolo nu are unde pleca.

Luna îi priveşte… roşeşte uşor şi se prelinge printre crengi.

E iarnă. Iarna vieţii lor. O iarnă pentru totdeauna.

 

sursa foto

spacer

poveste fără sfârșit

copilul: Ce-i o poveste, dacă nu are un sfârșit?
copacul: E un început căruia nu-i este fi permis să fie.
copilul: E… rupt?
copacul: Nepornit!
copilul: Pot schimba asta! am să cresc mare și am să îndrept lucrurile!
copacul zâmbi amar, pierdut. cu câți copii vorbise de-a lungul veacurilor… știa că atunci când cresc mari își uită promisiunile.

Fragment dintr-un Dialog Imposibil.

spacer

Frângeri

disclaimer: Răcușor, sper din inimă să nu te superi pe mine. Dar ceea ce găsisem la tine, nu era o poveste pe care să o pot uita. Și când a venit momentul să pun în scris cele de mai jos, n-aș fi putut să le adaug nicăieri altundeva decât în completarea Falsului sentiment.

Zi de zi, mă îndrept spre Centru în uniforma mea neagră. Întâmplător, sau poate din cauză că era ceva mai frig afară, astăzi am purtat o jachetă subțire de  lână, galben-verzui. Nechibzuită alegerea mea, aveam să aflu câteva ore mai târziu. În jurul prânzului, am aflat că mi s-a făcut programare la masaj. Venită de Sus. E ceva ce se întâmplă rar. Doar câțiva au mai fost până acum în această situație, apoi au fost promovați și s-au mutat la alt etaj. Nu i-am mai văzut de la anunț, așa că aveam puține detalii legate de ceea ce urmă să se întâmple. Mă așteptam la un program mixt de antrenament și relaxare. Iată că pentru mine totul avea să înceapă cu relaxarea. Am intrat în sala de masaj, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să o bag în seamă. Mă așez pe scaun, și două mâini pricepute în frământă mușchii și îmi reașează oasele. Se aude muzică în surdină, un lucru rar, pe care nu îl credeam posibil la Centru. Nu după toate experiențele de până atunci. Ușor, o senzație de somnolență mă cuprinde și savurez momentul. Un miros ciudat pare să îmi invadeze nările. Suspectez pentru câteva clipe o defecțiune a instalației de climatizare, dar gândul fuge repede, odată ce adorm.

Mă trezesc brusc, scuturată de niște dureri puternice, greu de atribuit vreunei părți a corpului. Mă doare cumplit, deși îmi dau seama că sunt încă anesteziată. Încep să localizez durerea: în spate, în dreptul omoplaților. Mă simt de parcă… mi s-au rupt aripile. Alung gâtul, nu avea cum să mi se rupă ceva ce nu aveam. Durerea persistă. Devine din ce în ce mai acută și îmi dau seama că nimeni nu are de gând să mi-o calmeze cu un nou anestezic. Probabil că prima doză a fost doar ca să nu țip prea tare în momentul frângerii. Aruncate pe jos, lângă perete, le văd. Conștientizez tot ceea ce nu știusem până atunci.

Dacă mă frământă ceva, acum când privesc în urmă, este că nu îmi dau seama cine a sesizat. Nu poate să fi fost unul dintre ceilalți, prin ochelarii fumurii nu se distinge culoarea. Asta mă  conduce spre o singură concluzie: există o pereche de ochelari care nu corectează culoarea și există cineva care îi folosește.

În rest, durerea este prea mare ca să îmi fac prea multe gânduri. Vreau doar să mă ridic, să plec. Să mi le iau de pe podea, să le iau cu mine. Poate găsesc un meșter care să mi le prindă la loc… Asta dacă într-adevăr voi putea să plec de aici.

aripi

[actualizare 21.05.2016: cât de repede trece timpul… mi-am adus aminte de câteva ori că trebuie să pun link cu continuarea, pentru că povestea nu s-a terminat aici. de fiecare dată mi-am amintit de parcă a fost ieri. dar zilele au trecut, chiar și anii au trecut, dar nu am adăugat nimic. până azi. iată partea a treia, scrisă de G.]

spacer

e vremea pentru stele

lampioane_stele (pinterest)Cândva, demult, un tânăr visător a vrut sa lumineze cerul în dar pentru frumoasa inimii lui. A construit un mic pacheţel de hartie şi l-a luminat cu cea mai de preţ căldură – cea a sufletului său. A umplut fiecare pacheţel cu lumină şi căldură, şi pe măsură ce o făcea, inima lui devenea şi mai mare şi mai frumoasă. A umplut tot cerul de lumini sclipitoare, dar fata inimii lui nu l-a zărit. Întristat, s-a hotarât să îşi pună toată inima şi sufletul în luminiţe, poate-poate ea îl va zări în ultima clipă, atunci când el se va aprinde puternic, chiar dacă o va face cu preţul vieţii. Într-adevăr, ea i-a întors privirea. În acea clipă, preţ de câteva secunde, el a simţit fericirea cât pentru o viaţă întreagă… si aceea a fost ultima lui noapte. A plătit preţul cel mai scump… Ajuns sus, dincolo de luminițe, s-a întins peste tot, cât puteau cuprinde ochii şi a devenit negrul nopţii, aşa încât, oricând frumoasa lui şi-ar fi ridicat ochii spre cer, ar fi văzut luminiţele. Timpul a trecut, şi el a fost nevoit să ajungă la o înţelegere cu Soarele: aveau să împartă ziua în două, şi unul să vegheze când celălalt doarme şi visează…

Aşa au apărut stelele şi cerul cel negru care le ţine in palme. Şi pentru că din când în când unele steluţe se sting, oamenii s-au hotarât să înalţe alte luminiţe. Le înalţă cei îndrăgostiţi, pentru ca dragostea lor să nu dispară, le înalţă cei care îşi urează la mulţi ani la inceput de an, le înalţă cei veseli, pentru ca voia bună să fie mereu printre oameni. Cu fiecare luminiţă ridicată la cer, stelele sunt mai bogate. Cu fiecare gând bun trimis sus, lumea e mai frumoasă. Iar cerul nostru frumos cu stele, el nu va dispărea niciodată.

spacer