Archives

diferențe mele, diferențele tale, diferențele noastre

http://www.chemamadoz.com ai vrea să știi: ești diferit? sau ești la fel?

 ceva te îndeamnă să îți dorești să fii altfel, să ieși în evidență, sau cel puțin să nu te confunzi cu mulțimea.

 altceva te îndeamnă să stai în banca ta, să nu, să nu, să nu. să nu faci nimic, să nu te arate nimeni cu degetul. nici de bine, nici de rău. te-au învățat să fii mic, gri și să nu ai vise de mărire. cine? nici nu mai știi. dar ți-a rămas bine întipărit în minte. partea bună e că ai învățat să scapi de ideile astea și să fii pe picioarele tale.

 îți croiești propriul tău drum. când te uiți în oglindă, îl vezi ce pe cel ai fost, pe cel ce ești, pe cel ce va urma să îți poarte pașii mai departe. ești un mix, un ceva în devenire. asta e bine. îți dă putere. îți arată că poți. îți dă speranță. te duce mai departe.

 visezi. iar visele tale sunt unice, sunt doar ale tale și de aceea ții mult la ele. apoi te întâlnești cu prieteni vechi și ai vrea să le spui ceva nou despre tine. să le spui ce ai descoperit, ce ai aflat și spre ce zări alergi. ei sunt la fel de entuziasmați. dar nu de ceea ce le povestești. ei vor să îți ia cuvintele din gură, se grăbesc să le zică ei primii. vorbiți unii peste alții, cu îndărjire. bătălia asta nu prevestește nimic bun însă. cu fiecare vorbă, vă dați seama că ați făcut aceleași lucruri, planuri, drumuri, studii, cariere, familii. sunteți niște copii la indigo. pe alocuri, cu mici diferențe.

spacer

azi

azi sunt cântec. sunt poveste. sunt zâna cea bună. sunt fata rea. sunt ploaie. sunt un rând nesfârşit de aşteptări. sunt cocheta. sunt alb şi negru. sunt boaba de cafea pe care să o scârneşti în dinţi. sunt aroma unei lumi de liliac. sunt cinema de modă veche. azi sunt o fostă poveste pe care nu ţi-o aduci aminte. azi mă dansezi. azi sunt o lady. azi sunt fetiţa cu flori.

azi sunt efervescentă. azi îmi revin. din nou. din nou eu.

azi stau la o bârfă cu viaţa. azi e ziua în care mă reîndrăgostesc de soare, de mare, de verde, de inimi, de gânduri, de nori, de cer, de tot ce e.

PicMonkey Collage - pinterest

azi mai fac ceva. azi zbor.

spacer

final iulie, cu nori pe cer

Am ajuns deja în ultima zi a lunii. E încă iulie şi e târziu. Târziu, ca in orele târzii ale nopţii. Dar e târziu în an. Adică a trecut mai bine de jumătate şi restul promite să se scurgă la fel de repede. Nu ştiu de ce, dar parcă mă aşteptam la mai multe din acestă jumătate de an şi ceva. Multe au fost, poate chiar până la limita la care pot să le duc. Dar simt că lipseşte ceva din peisaj, parcă în tot acest interval de timp ar fi trebuit să se mai întâmple ceva… şi totuşi nu s-a întâmplat. E un sentiment pe care îl resimt destul de apăsător şi atunci eu nu pot trage decât o concluzie : e real. Dacă ar fi tehnic posibil aşa ceva… e un lucru greu de comentat sau argumentat – e SF pur. Îmi ridic privirea pe geam şi văd norii gri şi grei care anunţă o ploaie urâtă. Cod galben, portocaliu, cine ştie… ploaie, furtună, potop, bălţi, fulgere, oameni stropiţi de maşini mult prea grăbite şi şoferii lor nepăsători. Şi în acest gri bacovian găsesc explicaţia apăsării pe care o resimt. Mă mint pe faţă, îmi spun că am găsit adevărul căutat şi merg mai departe. Pasărea phoenix renaşte din foc, aşa se spune… o poveste frumoasă inventată cel mai probabil de un pesimist care vroia să devină optimist şi care a reuşit să inspire şi să ridice de la pământ mulţi oameni. O poveste de care să te legi în zilele când iţi vine să fugi rupând pămâmntul. O sursă de putere. O găselniţă de inspiraţie pentru viaţă. Un imbold în care mă regăsesc şi pe care am învăţat să îl folosesc.

Fiecare om este altfel. De la aspectul fizic, până la ultimul gând, pâna la ceea ce îl defineşte ca individ. De la evenimentele pe care le trăim împreună, dar le percem şi ne afectează în mod diferit, până la cele mai lăuntrice trăiri, pe care le păstrăm doar pentru noi. Ne naştem în medii diferite, în familii cu valori diferite.

spacer

datorii neplătite

aa850a74fcb51b73238f23b3e1ca1ac3De câte ori nu lăsăm în urmă oameni cărora le datoram câte ceva, fără să le zicem măcar un „mulțumesc”? Și nu vorbesc despre bani, căci nu e greu să închizi astfel de datorii. Vorbesc despre lucruri care ne-au ajutat în viață, ne-au schimbat, ne-au dus pe un alt drum decât cel pe care apucasem. Vorbesc despre oamenii care au avut o influență pozitivă în viață noastră, care ne-au tras de mânecă exact în momentul potrivit sau pur și simplu au fost acolo când aveam nevoie de cineva ca ei.

Și pentru că părinții, bunicii (și frații, pentru cine are), iar mai apoi soții și copiii sunt toți lângă noi „din oficiu”, fiind cei mai apropiați membri ai familiei, rămân ceilalți – colegi, prieteni, iubiți, necunoscuți – care ne-au influențat. Aceștia din urmă sunt anturajul care a contribuit la ceea ce suntem acum. Tot ce am crezut învățasem în cei șapte ani de acasă, în școală și din lecțiile vieții, totul a fost șters cu un burete și rescris. Către ei mult prea rar ne întoarcem cu un „mulțumesc”.

Pentru ce aș putea eu mulțumi? Precis sunt mult mai multe, dar încerc totuși să fac o listă: pentru muzica pe care o ascult, pentru că atunci când mi-e greu o mână îmi ridică bărbia, fruntea privește cerul și merg cu încredere mai departe, pentru că am putut să conturez corect șablonul omului care să îmi fie alături o viață întreagă, pentru că mă feresc de pramatii, pentru că îi evit pe cei care mă trag înapoi, pentru că într-o zi oarecare, nici de luni, nici de întâi a lunii m-am apucat de dieta care se lăsa întârziată de vreo trei ani, pentru că am învățat bine o limbă străină pe care o uram când eram mică, pentru că, de două ori la rând, am avut norocul să îmi găsesc un serviciu legat de domeniul pentru care mă pregătisem în facultate, pentru că am învățat că nu-i frumos să glumești cu punctualitatea, pentru că am învățat că poate exista răbdare infinită, pentru că am aflat că a renunța la ceva nu e o decizie de-o clipă, pentru că am priceput că nu sunt eu mijlocul universului, nu sunt eu și restul, pentru că am acceptat că există stres, pentru că am învățat să îmi aloc timp pentru mine, pentru că am văzut cum e să îți rupi zece minute ca să încurajezi un necunoscut, pentru că a ierta este poate cel mai frumos gest omenesc.

Iar acum, în ultimele zile de când mă gândesc la ei și ceea ce m-au învățat, în loc de un „mulțumesc” direct, mă întorc către divinitate și le doresc să aibă parte de tot ce e mai bun pe lume și, mai ales, să aibă parte la rândul lor de oameni minunați în viață. Măcar atât pot să fac… și o fac din tot sufletul. Vă mulțumesc pentru ceea ce sunt!

spacer

lucrurile se leagă

Vrem sau nu, lucrurile se leagă… bune, rele, vesele, triste, în goană sau pe îndelete, de toate. O înșiruire haotică de evenimente, nu-i așa că viața pare așa uneori? Dar nici că ar putea fi mai departe adevărul…

Toate sunt strâns legate, chiar dacă nu le vedem sensul de la bun început. Lucruri pe care nu ești în stare să le faci, pentru că într-o dimineață nu te-ai putut desprinde de pat, despre care afli mai târziu că a fost bine să nu le faci. Oameni de care nu reușești să te apropi, nici cât să te prezinți, ca mai apoi să îți pară bine că pașii te-au ținut departe de ei.

Există multe altele pentru care nu găsim (încă) explicații, pentru care ne considerăm nedreptățiți, lipsiți de noroc sau sabotați. Nu cumva toate acesta sunt cu câțiva pași înainte de a se așeza pe făgașul normal? Este doar o chestiune de timp până când și aici se va echilibra balanța și vom înțelege de ce ni se întâmplă. Pur și simplu nu a fost timpul lor, până azi. Poate nu va fi nici peste o săptămână sau chiar mai mult.

Evident, înainte de a continua orice discuție despre ce ne e bine și despre echilibru, despre lucruri care se leagă și care sunt în favoarea noastră, trebuie să excludem din start tragediile, accidentele și orice afectează direct viața celor din jurul nostru. Pentru că în nicio circumstanță nu se poate spune că moartea sau boala cuiva ne era necesară. Ok, în final chiar a avut un impact, ne-a făcut mai buni, mai umani, mai înțelegători, sau, dimpotrivă, ne-a asprit. Dar ceea ce ține de doamna cu securea-n spate nu face parte, din punctul meu de vedere, din lanțul lucrurilor care se leagă într-un fel sau altul pentru a ne fi bine mai târziu. Nu ar trebui să existe, dar viața ne rezervă și astfel de surprize. Dar nu e locul pentru întristare astăzi, ci pentru speranță.

Iubim, și suntem părăsiți. Sau părăsim când sunt iubiți. O luăm pe drumul cel lung și ajungem la destinație înaintea celui ce a plecat pe drumul cel scurt. Câștigăm concursuri la care participăm din întâmplare și pierdem exact când ne luptăm să câștigăm. Planificăm vacanțe și le petrecem sub nori gri și ploaie, iar când evadăm câteva ore soarele ne îmbrățișează cât pentru o vacanță. Să catalogam toate acestea drept ironii? Sau e felul vieții de a ne spune că încă nu e timpul, că nu e locul nostru, că mai avem puțin de așteptat sau de mers, că mai avem de învățat? Că trebuie să aflăm ce este răbdarea, că trebuie să credem cu adevărat în ceea ce ne dorim și să nu renunțăm? Că mai avem de făcut alte lucruri înainte? Că trebuie să ne însușim anumite deprinderi, că trebuie să mai întâlnim niște oameni care să ne ridice, că trebuie să fim noi înșine suport pentru alții?

Te uiți mai apoi în urmă și înțelegi ce s-a întâmplat, te bucuri că ‘tot răul a fost spre bine’, ești mulțumit de ce ai realizat în ultimul timp. Și așa mândru de tot ce ai făcut până acum, pleci în orice drum nou cu mai multă încredere în forțele proprii și în șansa ta. Știi că totul are un sens.

maci

spacer