Archives

rezistenţa la excludere

Rezistenţa la excludere – sau mai precis toleranţa la excluderea voită sau întâmplătoare – cum oare ar fi cel mai bine să o gestionăm? Cum ar trebui să reacţionăm, pentru a nu ne arunca în frustrări, pentru a nu crea prăpăstii între noi şi restul, între noi şi cei care au tras linia înţeleasă ca excludere? Cum să nu te laşi călcat în picioare, dar nici să nu accepţi indiferenţa? Sau cum să identifici o scăpare, cum să vezi dincolo de vorbe sau rânduri?

În primul rând, ca să ajungi la răspunsurile corecte, trebuie să pui întrebările corecte. Să fie acele întrebări care te apropie de adevăr, nu cele care te îndepărtează. Evident, un prim semn de întrebare care mi se ridică în faţa ochilor este legat de formularea întrebărilor de mai sus. Merită oare efortul să analizez vreun pic opţiunile sau e o pierdere de timp? Să zicem, de dragul continuării firului expunerii, că întrebările din primul paragraf sunt corecte şi că sunt în căutarea unor răspunsuri.

pasi_prin_viata_16dec2014Aşadar, să fac (sau, de ce nu, să facem împreună) un exerciţiu de imaginaţie. Un exerciţiu relativ simplu, la îndemână. Ai un grup de prieteni, prieteni buni, amici, cunoştinţe etc cu care ştii că urmează să pleci la mare. Aţi închiriat o vilă mare, iar tu ai fost luat în calcul când s-au numărat paturile şi camerele de rezervat. Apoi trece ceva timp, nu ştii cum stau lucrurile, nu eşti printre organizatori. Nu eşti printre ei pentru că nu te prea implici în general în partea cu organizarea, dar şi pentru că ai simţit că unii au preluat organizarea. Toate bune şi frumoase, ca de obicei. Întârzie însă telefonul care să te anunţe că totul e ok, că ajungeţi sigur la mare. La un moment dat, vestea vine. Doar că vestea vine de la vărul de-al treilea al vecinei socrului amicului prietenei care te-a luat cu maşina ultima dată. Aşa ajunge la tine toată ştirea, ora de plecare, peronul din gară de unde se pleacă şi costul biletului de tren. Doar că în toată schema asta tu nu identifici locul tău: eşti sau nu pe listă? Sentimente val-vârtej, de la supărare, frustrare, bosumflare, dă-i încolo, mai-bine-lipsă şi în final auto-excluderea din grup. Ceea ce nu ştii, este dacă în ziua Z ei te vor aştepta pe peron ca şi cum nu a fost nimic ciudat în toată povestea, ca şi cum evenimentele curg normal, precum orele pe cadranul ceasului. Tot ceea nu ştii, este dacă tu chiar (nu) contezi. Şi nu ştii, dar toţi neuronii tăi te împing spre acestă bănuială, dacă nu cumva vroiau să te excludă, ca să nu le strici valurile. Şi ce-ţi rămâne, după ce te superi? Să accepţi, cu o aprigă durere în cot şi prin urmare să mergi înainte ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Să accepţi, bosumflat ca un căţel în ploaie. Să îţi vezi de drum, de drumul tău, altul decât cel spre mare. Opţiuni şi opţiuni, pe toate gusturile şi pentru toate puterile.

Cum o fi mai bine, cum o fi mai rău? Cum să-ţi gestionezi sentimentele, înainte de a începe să comunici? (căci, evident, comunicarea este răspunsul, pentru că situaţia trebuie clarificată) Cum să faci astfel încât să nu creezi o prăpastie care de fapt nici nu existase?

N-am vreun răspuns la aceste întrebări. Doar o concluzie: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Nu-i aşa? Să folosim puterea exemplului şi să ne punem în pielea celui afectat de acţiunile noastre. Să-l respectăm pe cel căruia nu adresăm şi să îi respectăm sentimentele. Pentru că dacă noi o facem, ne asigurăm că nu ajutăm la perpetuarea exemplului negativ.

[sursa foto]

spacer