Archives

lecţii despre emoţii

Nu există o şcoală unde să ne înveţe cum să tratăm emoţiile, nu? Când dau gândurile petrecere tropăind prin cap, să ştim cum să le oprim in loc. Când ne copleşesc emoţii pe care abia le înţelegem, cu atât mai puţin ştim să le gestionăm, să ştim ce avem de făcut, să avem un scurt îndrumar in buzunarul cel mai apropiat… Nu există, nu? De-aia se cheamă şcoala vieţii, nu-i aşa?

Ce m-a bulversat de mine în aşa hal, încât am simţit nevoia să scriu, ca să îmi potolesc puţin simţirea? Vă spun imediat.

Dar ca un mic disclaimer, poate ar fi cazul să zic în treacăt că oricum am avut o zi care a semănat mai mult a galop… de dimineaţă, in ambuteiaj, eram cât pe ce să nu ajungem la timp să urcăm copilul în autocarul care aştepta toţi piticoţii pentru excursie, iar după-amiază am constatat cu stupoare că nu am buletinul, în singura zi din ultimii ani în care chiar aveam nevoie de el ca de aer. Şi toate s-au aranjat până la urmă bine şi frumos, îmi pusesem un capuccino lejer şi parcurgeam alene articolele pe care feedly mi le ţinea cu sfinţenie în lista de necitite… când dau peste… peste ce, chiar aşa, cum aş putea defini mai bine?

Încerc să mă concentrez şi să aliniez câteva vorbe în mod ordonat… şi ca să încep cu începutul. Mai ştiţi fimul Undeva, cândva? Ei bine, Ane ne-a amintit de el. Am citit, am zâmbit. L-a numit „este unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste”. Oh, da, este! Eu l-am văzut acum ani şi ani de zile. Îmi aduc aminte că şi mama îl considera o poveste de dragoste. Pentru mine a fost un film (şi) despre iubire, dar în primul rând despre călătoria în timp. Este, cred, primul meu film SF. Primul film care m-a făcut să cred că orice este posibil. Am dat click şi am urmărit cele trei minute cu secvenţe din film. O suită de emoţii, de manifestări care nu au mai bătut la uşă, ci au dat buzna: nod în stomac, lacrimi în ochi, respiraţie tăiată, piele de găină, din nou lacrimi. Realizam că aceasta a fost pima poveste care m-a marcat cu adevărat, care m-a schimbat ca om, sau poate de fapt a scos la iveală eul meu adevărat. Un eu cu speranţe, vise, idei imposibile, dor de neştiut. Iar acum, hopa, fără avertisment, am regăsit acest film şi am înţeles toate astea! Dublate şi de un sentiment confuz, cu care mă confrunt mereu când văd filme vechi… actorii aceia frumoşi, veseli, plini de viaţă au fost, fiecare le timpul său, tineri… acum… unii nici nu mai sunt. Şi trecerea timpului, comprimată într-un singur moment, este apăsatoare. Ca să nu mai adaug că Christopher Reeve, un bărbat frumos, care a jucat în roluri care nu pot fi uşor uitate… este un trist dar clar explemplu că niciodată nu ştii ce îţi poate rezerva viaţa.

Am intrat in modul de lacrimi nevărsate. Caut becul ăla verde pe care scrie EXIT.

spacer