Proză foarte scurtă

pașii uriașului

Iustina : 2 mai 2015 6:54 pm : vorbe prin imagini

pasi-prin-viata-02mai2015Uriașul se opri pentru câteva momente. Își ridică privirea spre nori. Vedea dincolo de ei, dincolo de orizontul pământeanului de rând. Vedea stelele, în plină zi. Trăia bucuria existenței sale. Fiecare clipă era plină de frumusețea lumii. De ce și-a dorit mai mult, de unde visul său de zbor între lumi, sunt întrebări care nu își vor găsi răspuns. Pesemne că misterul necunoscutului l-a mânat mai departe. A știut cu siguranță că nu va fi ușor. Căci în clipa în care alegi între sacralizarea misterului și căutarea adevărului din spatele lui, nu mai este cale de întors. E un drum cu sens unic.

Uriașul privi cu sete în zare. Zbura peste câmpii și munți, zbura peste mări, printre nori și deasupra lor. Zbura cu ochii minții, în timp ce picioarele goale gustau savoarea pământului roșiatic de sub tălpi. Ar fi vrut să umble fiecare vale, fiecare râu, ar fi vrut să soarbă toți stropii de rouă din frunze, ar fi vrut să danseze ploaia și vântul, ar fi vrut să alerge să alerge iarba fragedă și pământul uscat, la fel cum ar fi vrut să zboare cu aripile întinse printre stele, să pășească pe cozi de comete, ar fi vrut să fie și acolo sus și aici jos…

Ar fi vrut să fie în două locuri deodată, dar asta nu era omenește posibil. Însă el nu era om, să nu uităm… Pe unde a fugit jumătate din el, ce a văzut și ce a trăit, nu vom afla niciodată. Cum nu vom ști nici pe unde au umblat picioarele sale, nici dacă au făcut-o vreodată.

Aș fi putut alege să aflu mai multe despre stâncile semețe. As fi putut să o fac și aș fi aflat adevărul spus lumii. Am ales însă să descopăr singură povestea, una din ele…

2 Comments »

un musafir simpatic

Iustina : 3 ianuarie 2015 3:24 pm : vorbe prin imagini

etsy-fetitacusteaCioc, cioc! se aude dinspre uşă. Mă duc în grabă să văd despre ce e vorba. Nu aşteptam pe nimeni la ora asta…

O copiliţă mică, toată numai zâmbet – în treacăt fie spus, era zâmbetul mai mare ca ea – stătea în uşă, ţinând în braţe o stea mare şi strălucitoare. „Am venit să vă las noroc în dar. Şi multe zâmbete, şi un plin de bine.”

Măi să fie, îmi zic. Mă luase pe nepregătite. Ce să fac, ce să zic, cum o fi mai bine să procedez…? Deschid uşa larg şi o poftesc la o cană de lapte cald cu cacao. I se face zâmbetul şi mai mare şi acceptă. Iau steluţa, şi rămân blocată în dreptul uşii. Ce fac eu cu steaua? În timp ce sărea pe canapea, copiliţa îmi zice „Hai, îi găseşti tu cel mai potrivit loc, sunt sigură!”. Strâng darul la piept, iar steluţa sclipitoare se lipeşte de mine. Chicotesc copilăreşte, iar la auzul acestui sunet steluţa se topeşte într-un fel ciudat, dispare din câmpul vizual şi se aşează lângă inima mea.

Bem cu plăcere licoarea cea bună, cacao cu portocale, special păstrat pentru momente aparte. Nu schimbăm vorbe. Tăcerea oastră nu-i deloc apăsătoare, ci mai degrabă complice.

„Şi acum?” o întreb.

„Merg mai departe. Uite, până ajung la următoarea casă, numai bine creşte.” În palmele ei mici, frământa ceva. De dimensiunea unei buburuze, o pată de lumină începea să prindă contur… O steluţă!

[sursa ilustratie: de pe esty]

Leave a response »

34

Iustina : 6 noiembrie 2014 11:30 pm : rânduri de gânduri

34. Aşa pusesem titlu unui articol rămas între ciorne. L-am regăsit pentru a doua oară şi de această dată va vedea lumina zilei. Astă-vară n-am ştiut ce să fac cu el, cum să-l reîncep şi unde să ajung. Nici acum nu ştiu, dar după aproape un an de zile de stat în aşteptare merită un conţinut.

34. de la 3.4. după 1.2. şir de numere întregi pozitive.

34. o vârstă, poate.

34. tramvaiul. bun de luat între victoriei şi bucur obor. poate că mă impresionase o scenă la care asistasem.

34. îmi doream ceva cu 34. ce oare? nu pantofi, nu haine.

34. treizeci şi patru vise într-o lună. adică 1.1(3) vise pe care mi le amintesc dimineața.

34. de puncte pe lista de la revelion. lista aceea cu „de mâine”.

34. mai mult decât poate duce o lună.

34. de minute în plus dimineaţa, după prima alarmă.

Exerciţiu închis. 34 rămâne o poveste despre care am avut ceva de spus, dar am uitat.

Leave a response »

sub cerul plin

Iustina : 18 iunie 2014 10:50 pm : joacă și scrieri

pasi-prin-viata-18-06-2014Dă-mi mâna… îi spuse El.

Ea îi căută mâna, iar degetele lor se prinseră strâns, ca un fermoar care are de gând să rămână blocat.

Ce privim? întrebă ea cu o voce firavă.

Sunt inimi de dragoni stelari. Aici, pe Pământ, ele devin mici şi dorm în punţi de apă. Iar de-ţi ridici privirea, le vei vedea oglindite pe cer. Ştii, unii le zic stele.

În bezna nopţii, El nu îi vedea chipul. Dar ştia că Ea zâmbeşte.

 

imagine: Nino Chakvetadze

 

2 Comments »

o bucată de soare

Iustina : 19 martie 2014 7:30 am : joacă și scrieri

image

Şi-a rupt o bucată din suflet şi mi-a întins-o.
Poftim, e pentru tine! mi-a spus zâmbind.
Am luat bucățica de soare şi am fixat-o pe un perete, tablou. Am sorbit din cafea şi am muşcat cu poftă din plăcinta cu brânză. Apoi am privit dunga de lumină de pe perete.
E un fel de cadou? încerc eu să fac conversaţie.
Nu te gândi prea mult la asta. Să zicem că e dreptul tău. Acceptă asta.
Bun, atunci să mă arunc în zi.

Tocmai ce-am fost într-un dialog imposibil. Sau discuţia e ruptă din realitatea stelară.

sursa foto

2 Comments »

trei gusturi ale liniştii

Iustina : 6 martie 2014 10:07 pm : joacă și scrieri

pasi_prin_viata_06mar2014-1Ce gust are liniştea? Hmm… închid ochii şi încerc să-mi dau seama… pentru că sigur ştiu asta…

Liniştea are miros de lăcrămioare… şi sunet de clopoţei în vânt. Parcă îi aud… aici, aproape de mine. Inspir adânc şi îmi vine să zâmbesc. Pur şi simplu, fără vreun motiv evident. Liniştea are gust de căpşuni coapte.

Şi dacă aş fi în vârf de munte, atât de aproape de cer… aş putea să o aud, să o simt, să o prind în mâini şi să o pierd imediat printre degete. Liniştea are gust de nori pufoşi.

Ce bine e când eşti lângă mine… Mă ţii în braţe şi privim lumea de pe acoperişul ei. Respiri atât de uşor, de parcă n-ai vrea să tulburi liniştea lumii. Liniştea are gustul tău, iubire.

Leave a response »

plecat

Iustina : 17 ianuarie 2014 11:15 pm : joacă și scrieri

pasi_prin_viata_18ian2014-1

Plecat sub greutăţile vieţii, copacul fără de crengi priveşte pământul. Va avea mulţi ani de acum înainte în care să-l înveţe, să-i cunoască fiecare nuanţă, să-l ştie când e secat, când e prea umed. Va ştii când îi e prea greu să-l care, dar asta nu va schimba nimic, căci de acolo nu are unde pleca.

Luna îi priveşte… roşeşte uşor şi se prelinge printre crengi.

E iarnă. Iarna vieţii lor. O iarnă pentru totdeauna.

 

sursa foto

Leave a response »

poveste fără sfârșit

Iustina : 30 decembrie 2013 10:02 am : joacă și scrieri

copilul: Ce-i o poveste, dacă nu are un sfârșit?
copacul: E un început căruia nu-i este fi permis să fie.
copilul: E… rupt?
copacul: Nepornit!
copilul: Pot schimba asta! am să cresc mare și am să îndrept lucrurile!
copacul zâmbi amar, pierdut. cu câți copii vorbise de-a lungul veacurilor… știa că atunci când cresc mari își uită promisiunile.

Fragment dintr-un Dialog Imposibil.

Leave a response »

Frângeri

Iustina : 20 noiembrie 2013 12:31 am : joacă și scrieri

disclaimer: Răcușor, sper din inimă să nu te superi pe mine. Dar ceea ce găsisem la tine, nu era o poveste pe care să o pot uita. Și când a venit momentul să pun în scris cele de mai jos, n-aș fi putut să le adaug nicăieri altundeva decât în completarea Falsului sentiment.

Zi de zi, mă îndrept spre Centru în uniforma mea neagră. Întâmplător, sau poate din cauză că era ceva mai frig afară, astăzi am purtat o jachetă subțire de  lână, galben-verzui. Nechibzuită alegerea mea, aveam să aflu câteva ore mai târziu. În jurul prânzului, am aflat că mi s-a făcut programare la masaj. Venită de Sus. E ceva ce se întâmplă rar. Doar câțiva au mai fost până acum în această situație, apoi au fost promovați și s-au mutat la alt etaj. Nu i-am mai văzut de la anunț, așa că aveam puține detalii legate de ceea ce urmă să se întâmple. Mă așteptam la un program mixt de antrenament și relaxare. Iată că pentru mine totul avea să înceapă cu relaxarea. Am intrat în sala de masaj, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să o bag în seamă. Mă așez pe scaun, și două mâini pricepute în frământă mușchii și îmi reașează oasele. Se aude muzică în surdină, un lucru rar, pe care nu îl credeam posibil la Centru. Nu după toate experiențele de până atunci. Ușor, o senzație de somnolență mă cuprinde și savurez momentul. Un miros ciudat pare să îmi invadeze nările. Suspectez pentru câteva clipe o defecțiune a instalației de climatizare, dar gândul fuge repede, odată ce adorm.

Mă trezesc brusc, scuturată de niște dureri puternice, greu de atribuit vreunei părți a corpului. Mă doare cumplit, deși îmi dau seama că sunt încă anesteziată. Încep să localizez durerea: în spate, în dreptul omoplaților. Mă simt de parcă… mi s-au rupt aripile. Alung gâtul, nu avea cum să mi se rupă ceva ce nu aveam. Durerea persistă. Devine din ce în ce mai acută și îmi dau seama că nimeni nu are de gând să mi-o calmeze cu un nou anestezic. Probabil că prima doză a fost doar ca să nu țip prea tare în momentul frângerii. Aruncate pe jos, lângă perete, le văd. Conștientizez tot ceea ce nu știusem până atunci.

Dacă mă frământă ceva, acum când privesc în urmă, este că nu îmi dau seama cine a sesizat. Nu poate să fi fost unul dintre ceilalți, prin ochelarii fumurii nu se distinge culoarea. Asta mă  conduce spre o singură concluzie: există o pereche de ochelari care nu corectează culoarea și există cineva care îi folosește.

În rest, durerea este prea mare ca să îmi fac prea multe gânduri. Vreau doar să mă ridic, să plec. Să mi le iau de pe podea, să le iau cu mine. Poate găsesc un meșter care să mi le prindă la loc… Asta dacă într-adevăr voi putea să plec de aici.

aripi

[actualizare 21.05.2016: cât de repede trece timpul… mi-am adus aminte de câteva ori că trebuie să pun link cu continuarea, pentru că povestea nu s-a terminat aici. de fiecare dată mi-am amintit de parcă a fost ieri. dar zilele au trecut, chiar și anii au trecut, dar nu am adăugat nimic. până azi. iată partea a treia, scrisă de G.]

5 Comments »

e vremea pentru stele

Iustina : 9 august 2013 2:38 am : joacă și scrieri

lampioane_stele (pinterest)Cândva, demult, un tânăr visător a vrut sa lumineze cerul în dar pentru frumoasa inimii lui. A construit un mic pacheţel de hartie şi l-a luminat cu cea mai de preţ căldură – cea a sufletului său. A umplut fiecare pacheţel cu lumină şi căldură, şi pe măsură ce o făcea, inima lui devenea şi mai mare şi mai frumoasă. A umplut tot cerul de lumini sclipitoare, dar fata inimii lui nu l-a zărit. Întristat, s-a hotarât să îşi pună toată inima şi sufletul în luminiţe, poate-poate ea îl va zări în ultima clipă, atunci când el se va aprinde puternic, chiar dacă o va face cu preţul vieţii. Într-adevăr, ea i-a întors privirea. În acea clipă, preţ de câteva secunde, el a simţit fericirea cât pentru o viaţă întreagă… si aceea a fost ultima lui noapte. A plătit preţul cel mai scump… Ajuns sus, dincolo de luminițe, s-a întins peste tot, cât puteau cuprinde ochii şi a devenit negrul nopţii, aşa încât, oricând frumoasa lui şi-ar fi ridicat ochii spre cer, ar fi văzut luminiţele. Timpul a trecut, şi el a fost nevoit să ajungă la o înţelegere cu Soarele: aveau să împartă ziua în două, şi unul să vegheze când celălalt doarme şi visează…

Aşa au apărut stelele şi cerul cel negru care le ţine in palme. Şi pentru că din când în când unele steluţe se sting, oamenii s-au hotarât să înalţe alte luminiţe. Le înalţă cei îndrăgostiţi, pentru ca dragostea lor să nu dispară, le înalţă cei care îşi urează la mulţi ani la inceput de an, le înalţă cei veseli, pentru ca voia bună să fie mereu printre oameni. Cu fiecare luminiţă ridicată la cer, stelele sunt mai bogate. Cu fiecare gând bun trimis sus, lumea e mai frumoasă. Iar cerul nostru frumos cu stele, el nu va dispărea niciodată.

Leave a response »

mi-a cântat marea

Iustina : 8 august 2013 4:49 pm : joacă și scrieri

Photo by André Carrara (pinterest)M-am îmbarcat într-o zi oarecare fără să am idee ce o să urmeze. Tot ce mi s-a părut la îndemănă a fost să privesc cu seninătate spre viitor. Mi-am zis că o să fie bine. Nu știu dacă ce a urmat a fost greu sau ușor. Nu ştiu să zic dacă a fost mai bine decât în alte călatorii. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă măcar o dată schimbam direcţia mai devreme. Nu ştiu şi nici nu intenționez să aflu. Pentru că ce am văzut eu, ce am simţit, tot ce am aflat depăşeşte orice aşteptare am avut…

O să încerc să respect ordinea cronologică a lucrurilor, deşi acum ştiu că nu are nicio relevanţă, iar voi o veţi afla în curând.

M-am trezit târziu… soarele se ridicase o palmă deasupra apei, şi o adiere uşoară mă îndemna să mă trezesc. Un gând vesel a zburat până la mine. După câteva dimineţi petrecute împreună, bănuiam încotro o să ne ducă şi povestea de astăzi. Ca de obicei, gândul a bătut rapid din aripi și barca s-a pus imediat în mișcare, urmându-l. La început, îmi fusese teamă de drumurile pe care le alegea barca să le facă fără să îmi pună nicio întrebare, fără să ma prevină. Apoi, au devenit clipele cele mai aşteptate ale zilei. Mi-era foame de nou, de aventură, de mister, de secretele pe care marea mi le şoptea. Barca fugea după gând în joacă, parcă nu avea să-l prindă, parcă avea să-l strângă în braţe. Marea s-a coborât într-un vârtej la doi metri în faţa noastră şi barca a plonjat direct în el. Alunecam pe pereţii abrupţi, cerc după cerc, tot mai departe de cer şi mai aproape de negrul de nepătruns al apei. Am oprit în dreptul unei porţi înalte. Domnul rechin s-a dat de două ori peste cap mii un prinţ în straie de catifea ne-a poftit în casă. La o gură de nisip caramelizat ne-am lungit la vorbă şi am aflat cum fusese izgonit de sus, pentru că fusese prea mândru. Şi tot mândru îşi acceptase soarta şi se grăbise să plece, uitându-şi inima pe-un raft de cărţi, lângă o crăiasă desenată…

Leave a response »

zero șapte patru patru

Iustina : 10 iulie 2013 1:07 am : joacă și scrieri

Interims Audimax by Deubzer König + Rimmel Architects / contemporist.comEști un număr, nu-mi zi că nu știai. Ești un număr dintr-un lung șir din lista mea nesfârșită. Nu-mi zi că ai crezut vreodată că ești mai mult decât atât…

Ești numărul unu, șapte, treisprezece, nouăsprezece, douăzeci și patru, cinci sute șapte zeci și unu, ești zero șapte patru patru.

Ei, și ce dacă ți-am zis vreodată că ești my one and only, doar știi că oamenii se schimba… vezi, ți-ai schimbat locul, tu te-ai schimbat.

Ai fost al treilea iubit, ne-am dat cinci mii șaizeci și șase de săruturi, și nu te puteam păstra my number one în inimă, că doar știi, și la doctor mergi pentru o second opinion, și eu trebuia să aflu dacă sunt ok… Acum, că știu răspunsul, văd mai clar. Ești un număr oarecare dintr-o mare de numere. Te recunosc și te știu. Te-am clasificat de prea multe ori, ca să nu iți știu fiecare unghi. Ții minte, când ne-am cunoscut? Te-ai prezentat, am stat de vorbă, am numărat stele și povesti, deși afară era soare. Iar înainte de a pleca, ai scos o carte de vizita. În colț scria: zero nouă patru și așa mai departe… Erai tu.

Leave a response »

Ninge, Cerule, povesti peste mine!

Iustina : 8 iulie 2013 9:21 pm : joacă și scrieri

Raining feathers by Ruby125 on deviantart.com

Stau singura, ca sa nu stau cu tine aici. Stau in mijlocul lumii si ma minunez. Sta sa ploua cu vise, si tocmai azi mi-am luat umbrela cu mine. Ma descalt si simt pamantul rece si umed sub talpi. Cerul e un gri rozaliu, care palpaie culori. N-am mai vazut asa ceva pana acum. Ma uit in jos catre picioarele mele care au inceput sa danseze in nisipul auriu si cald. Bate un vant de vanilie si ma gandesc la cele mai bune gogosi din lume.

Stau singura, ca sa adun toata minunea din lume. Sa pot sa fiu egoista si sa prind in palme un licurici din Soare. Stiu ca si tu ai face la fel, pentru tine. Ai veni aici si ai dansa prin ploaia de ganduri. Cad ganduri galbene din nori pufosi. Ii strang in pahar si ii sorb usor. Te vad trei dealuri mai incolo, cum faci si tu la fel. Si tu. Si tu. E plin de dealuri. Si in varful fiecarui deal, cate un Tu. Un Tu pe care te cunosc, un alt Tu pe care nu te cunosc, si tot asa…

Impartim aceeasi visare. Ninge cu glasuri de copii. Incep o pirueta, ma invart, ma arunc peste zare. Plutesc peste un camp impens. La distante fixe, presarati pe covor, ca niste pioneze infipte in podea, fiecare viseaza in lumea sa. Unul cu altul nu se stiu. Cum nu ma stiam nici eu cu tine.

Ma las usor. Ating cu talpile iarba umeda. Ma aplec si iau un strop pe roua. Il sarut si dispare. Briza sarata a marii ma imbie sa inchid ochii. Ninge, Cerule, povesti peste mine!

2 Comments »

îngeri de nisip

Iustina : 2 iulie 2013 9:53 pm : joacă și scrieri

photo by Chertkova Svetlana, via withnailrules.tumblr.com

M-am întins pe nisipul rece. Era dimineață devreme și soarele abia dădea să iasă de peste peretele înalt de stâncă. Nisipul era încă rece și nu mai era nimeni pe plajă. Am închis ochii și am visat. Zburam, și aripile mele se întindeau larg, și eu pluteam peste zări. Apoi rânduri de voal diafan m-au înconjurat și am dansat cu stelele. Nu le vedeam, dar le știam sus acolo. Ma luau de mână și mă prindeau în horă. Ne învârteam, ne învârteam, ne învârteam… Ușor amețită m-am așezat din nou pe nisipul rece și m-am învelit cu el. Eu l-am luat în brațe și el pe mine.

Soarele începuse să urce și nisipul se încălzea. Și pe măsura ce se încălzea, era mai rece cu mine. Un altfel de rece decât cel de mai devreme… acum era încălzit de soare, dar și din ce în ce mai distant. Își pierdu forma și alerga departe de mine. Am închis ochii și am încercat să prind în amintire clipa aceea pentru totdeauna…

Am simțit câțiva stropi de apă, apoi mai multi. Mult prea mulți! M-am ridicat brusc și m-am uitat în jur. Soarele ieșise de ceva timp de peste mare. Câțiva kilometri în orice direcție, nu se vedea niciun perete de stâncă. El se uita la mine cum sunt buimacă și râdea ușor. Dintre toți, el venise să mă acopere cu un cearșaf, se gândise că poate mi-e răcoare din cauza vântului rece, dar se apropiase atât de ușor, încât nici nu l-am simțit. Nu știu de cât timp mă privea dormind… I-am zâmbit și m-am hotărât să uit rapid de nisipul care mă părăsise cu câteva minute mai devreme. Avea sa fie o vară frumoasă… am știut din acea clipa și așa a fost.

Leave a response »

ti-aduci aminte…?

Iustina : 28 iunie 2013 12:51 am : joacă și scrieri

ZsaZsa BellagioTi-aduci aminte de mine? Treceam in fiecare zi prin fata biroului tau. Iti simteam privirea cum imi aluneca pe picioare in jos si imi prindea gleznele. Incepusem atunci sa port doar fustite vaporoase si ciorapi de la marile casa de moda, atat de mult iti savuram privirea si nu o putem rata in nicio zi. Incepusem sa regret ca nu te pot vedea in week-end-uri, cum te prefaci nepasator. Tin si acum minte ziua cand mi-am dat seama ca inima ta bate altfel cand sunt in preajma ta. Era o liniste apasatoare si abia se auzeau cateva taste apasate sacadat de secretara ta. Venisem sa iti aduc un dosar si mi-ai parut tare antipatic. Mi-ai raspuns in doi peri si m-ai expediat, de parca nu iti pasa de afacerea respectiva. M-am ridicat bosumflata si gandindu-ma ca daca o sa fiu vreodata in locul tau, si stiu ca imi doream cu ardoare sa fiu, atunci nu o sa tratez pe nimeni asa, dupa atatea ore de munca sa ii arat ca nu face doi bani. Stiu ca ma indreptam spre usa si cred ca nu au fost mai mult de zece secunde pana am disparut din biroul tau. Asta in realitate, in lumea in care exista ceasuri,

1 Comment »

vendredi, toujours l’amour

Iustina : 21 iunie 2013 10:30 am : wattpad story

a fost o zi de vineri cand l-am vazut prima data. a trecut pe langa mine fara sa ma observe. eu insa nu pot sa ii uit chipul. blond, cu parul lasat putin in vant. razele soarelui ii conturau profilul. era inalt si frumos. cel mai frumos. iar eu eram nimic mai mult decat un pui de om care se indragostea pentru prima data.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

ma indreptam fericita spre casa. un examen greu era deja amintire si chiar luasem o nota de care sa fiu mandra. ma grabeam pentru ca seara aveam intalnire. iubitul meu nu accepta sa ajung cu intarziere, asa ca trebuia sa ma aranjez din timp. eram hotarata sa

Leave a response »

te iubesc. atât de mult.

Iustina : 17 iunie 2013 11:07 am : rânduri de gânduri

te_iubesc_periculoste iubesc. atât de mult că uit unde sunt. atât de mult că îmi dezechilibrezi lumea. atât de mult că aș zbura cu tine. atât de mult că îmi doresc să nu zburăm, totuși. atât de mult că uităm de noi. atât de mult că sunt la limita realului când te sărut. atât de mult ca îmi pierd capul.

te iubesc. atât de mult ca nu mai știu care e verticala și care orizontala. atât de mult că nu mai disting pervazul de geam. atât de mult că nu îmi pasă unde mă duci. atât de mult că îmi pasă unde te duc.

te iubesc periculos de mult. atât de mult că nu știu care va fi următorul pas. atât de mult ca s-ar putea să ne pierdem în iubire.

Leave a response »

monștri, demoni și alți pitici.

Iustina : 13 iunie 2013 8:33 pm : rânduri de gânduri

monstrii_dinauntru

ma bântuie imaginea ta, deși nu te știu cine ești. treceai să mă vezi din când în când și eu uram asta cu desăvârșire. știu sigur că fugeai când aprindeam lumina. apoi ai dispărut, pentru mult timp. și mi-a plăcut treaba asta. am dormit liniștită mut timp și zilele erau frumoase.

apoi mi-am adus cumva aminte de tine. într-o zi, în plin soare, când doar la tine nu ar fi trebuit să mă gândesc. și cred că mi-ai auzit gândul, că altfel nu-mi explic. iar în seara aia, stelele se urcaseră sus pe cer și tu te-ai strecurat printre ele. te-ai lipit de geam și te uitai la mine. deh, mi-am pus termopan între timp, de când nu m-ai văzut. de-aia cred ca n-ai intrat din prima zi. te-ai plimbat pe umbre de crengi, ai alunecat, ai stat în ploaie, te-ai aruncat cu fiecare tunet. apoi au înflorit teii și am început să las geamul deschis. ai profitat de ocazie și ai intrat. te-ai pitit în primul dulap de lângă geam și ți-ai făcut un culcuș acolo.

cred că erai și tu obosit, că ai tăcut și n-ai zis nimic vreo două săptămâni. pe unde ai fost, pe unde te-ai plimbat? de fapt, ce tot întreb eu aici? nu mă privește și nici nu aș vrea să aflu. mi-a fost bine fără tine. acum, că ai venit, totul s-a dat peste cap. îmi bântui visele, îmi zăpăcești clipele de luciditate, mă urmărești când adorm, când dorm, când ma trezesc, noroc că în timpul zilei nu prea stau acasă. te simt cum trosnești, gâfâi, transpiri, emani răutate, ridici voci, instigi la acte gratuite de invidie. încerci să mă schimbi, dar ghici, crezi că-ți iese? neh… nu-ți iese. asa că mai bine pleacă, și apoi dizolvă-te de tot, nu te mai chinui să bântui și pe altcareva.

nu mă mai întreb de unde vin oare monștri care ne bântuie visele… sunt aceiași care ne bântuie și zilele. au venit odată cândva neinvitați, au intrat cu bocancii în viața noastră și s-au stabilit definitiv. uneori mai dispar, probabil pleacă pe la vreun chef, sau și-or lua și ei vacanță. apoi se întorc.

Leave a response »

curg stele…

Iustina : 10 iunie 2013 4:10 pm : postat si in Fictiuni Reale (FB)

Am închis geamul. Era deja prea târziu şi stelele vroiau să intre în cameră. Nu le mai ajungea tot cerul, vroiau şi o bucățică din dormitorul meu, din singurul loc care îmi rămăsese doar al meu. Mă întind pe pat şi privesc tavanul, cât pot să mai văd din el în bezna asta. E tăcere. O tăcere apăsătoare, densă. Mă acoperă ca o plapumă groasă şi mă ţintuieşte de pat. Nu mai pot să mă mişc, pot doar să privesc. Îmi întorc privirea spre geam şi vad cum se scurg stelele pe lângă îmbinările din lemn ale tâmplăriei. Deci şi-au găsit o cale şi acum vin neinvitate… Mă simt atât de obosită, încât nu le zic nimic. Să vină, să vină unde or vrea ele şi să se aşeze. Pe dulap, pe tavan, pe masă… să îşi gădească loc unde or credea de cuviință. Îmi las pleoapele grele să cadă, iar eu după ele mă duc într-un somn adânc.

Trec orele… câte să fi trecut deja?

Mă trezește un miros de gogoşi… aşa cum îl ţineam minte de pe vremea cand bunica era cu noi… Probabil că încă visez, e singura explicaţie pe care pot să mi-o dau… Deschid uşor ochii şi realizez că s-a făcut dimineaţă, judecând după lumina palidă din cameră. O stea sclipeşte la mine pe tavan, mai puternic decât toate celelalte. Are ceva familiar… un zâmbet, poate? Îmi dau seama… miroase a gogoşi!

– Bună dimineaţa, Buni! şoptesc uşor…

– Bună dimineața si ţie! Închide ochii şi mai trage un pui de somn… Încă nu s-a făcut ziuă…

Îi simt mâinile calde si moi cum îmi mângâie fruntea… Îmi dau lacrimile dar încerc să le ascund… Îmi afund capul în pernă şi încet mă pierd în vise…

Căci ştiu sigur că atunci când mă voi trezi, nu o voi mai găsi. Va fi din nou, sus, printre altele stele.

Leave a response »

melange.

Iustina : 2 iunie 2013 7:43 pm : rânduri de gânduri

flowers– Mi-e frica…

– Nu-ti fie!

– Vorbesti serios? Serios, serios? Si, ma rog, de ce te-as crede, cine esti tu sa-mi spui asta? Cine esti tu sa ma convingi?

– [se auzi un pufait de ras amar] Credeam ca stii…

– Am o banuiala… Dar cum sa stiu eu sigur? Cum stiu ca nu esti altul care te prefaci ca esti el?

[niciun raspuns]

– Pentru unul din „aia” nu ar avea chiar atata tupeu, sa se prefaca a fi el…

– Tu cine mai esti?

– Constiinta. Constiinta ta.

– [ha ha, rad isteric] Nu serios? Ca in Nemo? Pai aia nu era constiinta… Bine…, esti constiinta mea.

– Ingere, auzi, te cred! Te cred ca esti tu.

[tacere]

– Mai esti?

– Da, mai sunt… Sunt aici mereu. [zambetul se simti in aer]

– Deci ai grija de mine, de noi… Te rog!

– [zambi, din nou] Nu-ti mai face atatea griji! Sunt altii care chiar au motive sa isi faca griji… Si sa stii ca ei nu mai stau atata sa puna la indoiala rostul lumii….

[liniste. liniste de bine. de senin. de senin, desi ploua. ganduri bune. eu, inapoi eu]

Fragment dintr-un Dialog Imposibil.

2 Comments »

dialog imposibil. rochia.

Iustina : 13 mai 2013 9:16 pm : rânduri de gânduri

413e05db884b655a6fb61ceebb51cad2
– iti lasi rochia sa cada?

– poate

– cum adica „poate”? nu stii ce ai de gand sa faci?

– nu.

– macar… ai de gand sa decizi tu?

– mama…

Fata inchise bagajul, isi mai arunca o privire de verificare in oglinda mare si pleca in vacanta.

Fragment dintr-un Dialog Imposibil.

Leave a response »

las în urmă omul

Iustina : 8 mai 2013 11:11 pm : rânduri de gânduri

56c654d495c1797c108eddba39529d6d

las în urmă omul şi trăiesc aşa cum simt. mă transform şi devin ceea ce sunt. sunt mereu la fel, deşi par ca mă schimb în fiecare clipă.

serpentinele s-au transformat într-un drum drept, pentru următorul kilometru cel mult. maşina rulează cu viteză pe şosea. roţile se lipesc şi dezlipesc de mâzga depusă… şi cadenţa lor îmi dă avântul. mă desprind şi mă ridic.

sunt uliu. îmi întind aripile şi zbor, planând nebun deasupra şoselei. sunt panteră, neagră ca noaptea cu care mă confund. sunt lup, sunt haită în viteză. sunt cal în galop. alerg şi îmi simt fiecare muşchi întins la maxim, încordat, împingând, săltând, înaintând.

ritmul scade lent odată cu muzica. încerc să fiu un animăluţ şi să mă arunc în zăpada pufoasă, dar nu reuşesc. sunt în continuare mare, puternic, de temut, fără regrete. sunt vânător.

am intrat pe serpentine. blana mi se schimbă şi griul meu se confundă pe alocuri cu asfaltul… statura mai mică nu mă încurcă cu nimic… alerg cu viteză şi muşchii puternici îmi susţin mişcarea. simt aerul rece pătrunzându-mi în nâri.

azi sunt călător. pe locul din dreapta. admir tot ce pot admira de la nivelul scaunului meu. pentru ce nu pot vedea, simt şi visez cu ochii deschişi.

1 Comment »

ziua in care am ajuns la 0

Iustina : 7 mai 2013 11:26 pm : rânduri de gânduri

c4f17fe1e95dce3fb2df347b94528cb9Zero. Acel zero care m-a pasionat dintotdeauna. Oare tocmai fixatia mea pentru zero sa ma fi adus in punctul in care ma gasesc acum? Si mai exact, stiu eu unde sunt acum sau e doar imaginatia care zbarnaie in jurul meu ca o libelula?

Sa fie zero destinatia mea? Si oare dupa zero… e inainte sau inapoi? E drumul ce il voi continua sau doar copia mea din oglinda?

 

Zero, temperatura. Zero cel adevarat, unde totul ingheata.

Zero, cantitate. Abundenta sau lipsa.

Zero, matematic. Cheia mea de control. Acolo unde plus si minus sa iau in brate si se topesc.

Zero, bani. Pentru asta nu exista inainte si dupa.

Zero, ca un ou de gaina. Glumet, eliptic si turtit, fara a raspunde la intrebarea ‘cine a fost mai intai’.

Zero, ca o lacrima. Doar una, pentru ca prima e cea mai sincera; restul e avalansa, durere, frustare, tristete, suspin.

 

Eu il ating pe zero cand mi-am terminat rezerva de putere. Nu pot sa trec nici dincolo, ma poticnesc in prag. Nu mai am putere, chef sau tragere de inima sa fac alte eforturi.

Si, cine stie… poate ca abia dupa zero incepe viata. Cand lasi tot in urma si te ridici, mergi mai departe. Poate ca e nevoie de un imbold care sa nu fie un branci. Te opresti in loc si privesti tot ce a fost. La zero nu mai exista inertie, nu mergi mai departe pentru ca trebuie, din obligatii sau de ochii lumii. La zero te regasesti. Tu, cu tine.

5 Comments »

Jurnal de drum, zi dupa zi (03)

Iustina : 7 mai 2013 11:12 pm : wattpad story

03. miercuri, noapte albă, noapte gri

– Mama, hai să ne trezim! se auzi glăsciorul fetiței. Buimacă de somn, îmi arunc ochii spre ceasul de pe notieră. 4:20, dimineața. Nu-mi vine să cred şi chiar mă întreb dacă nu cumva visez… Mă culc la loc, dar îndemnul la trezire se repetă. Ea vorbeşte serios. Mă ridic din pat şi ne jucăm până spre 6 dimineaţa. Apoi, dormim tun amândouă. Până când sună ceasul la 7.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Ninge de câteva ore bune. Zăpada deja s-a depus bine pe stradă. In casă e linişte, a stins toată lumea lumina, e aproape de miezul nopţii. Mă duc la geam şi mă sprijin de pervaz. Un sfert de oră, încă unul, şi încă unul, o oră, două, trei. Alb, alb, alb. Fulgi plutind, fulgi sclipind, fulgi căzând. Mă uit pe geam ca şi cum ar fi prima şi ultima zăpadă. Când începe să se lumineze, mă bag in pat şi visez la zăpadă.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Am testat, am incercat, am inlocuit, nu a mers deloc, apoi a mers, apoi am schimbat din nou, am importat, am adaugat, am corectat. Si apoi site-ul in noua forma a fost gata. Nu asa cum mi-l doream, dar cu cat puteam eu modifica intr-o seara tarzie, cat sa vada cat mai putine persoane variantele intermediare. Imi simt ochii afundati in cap, o foame crunta si mi-e incredibil de sete. Ma bag in pat pentru cateva ore, dar nu pot sa dorm. Gandurile imi alearga in continuare la ce as mai putea schimba. Culoare, font, forma. Adorm visand cum imi plimb mouse-ul pe ecran, click dupa click totul.devine perfect. Dar e doar un vis…

Leave a response »

Jurnal de drum, zi dupa zi (02)

Iustina : 7 mai 2013 11:11 pm : wattpad story

02. marti, cu trei ceasuri

Trei ceasuri bune, de opt ori.
Trei ceasuri de somn, trei de muncă, trei pe drum, trei acasă, trei la mall, trei la şcoală, trei în parc, trei pe net, trei la volan, trei la sală, trei în vizită, trei şi iarăşi trei.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Mie îmi place să cred că nu există cele trei ceasuri rele de marţi, dar implicit nici trei nemaipomenite. Sunt doar ore normale, una după alta. Zilele curg, mai trece câte o săptămână şi suntem iar în acelaşi punct. Şi trec pe nerăsuflate 52 de zile de marţi şi suntem deja un an mai târziu. Şi când timpul trece atât de repede, cui îi mai pasă de trei ore dintr-o oarecare zi de marţi? Nu mie.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

M-am trezit cu gândul la întoarcerea acasă, diseară. Asta pentru că am stat ieri până târziu noaptea… Mă duc ţintă la bucătărie şi pun cafeaua la făcut. Între timp, intru cu ochii mici sub duş şi apa caldă mă răsfață.. Aleg un parfum pe care îl folosesc mai rar şi îmi aduc aminte de ce o fac: îmi dă un sentiment de încredere împărătească, extraordinar. Rochia mi se mulează perfect pe corp şi mă aştept să primesc câteva complimente binemeritate astăzi. Îmi savurez cafeaua, îmi arunc pe umăr geanta, îmi zâmbesc larg, foarte larg în oglinda din hol şi mă cobor la maşină. Am sentimentul că azi va fi o zi excelentă şi ştiu şi de ce: e marţi treisprezece, cu de trei ori trei ceasuri bune. Întorc cheia în contact şi mă avânt în lume.

Leave a response »

Jurnal de drum, zi dupa zi (01)

Iustina : 7 mai 2013 11:10 pm : wattpad story

01. luni, la drum prin mulţime

Stau tăcută pe băncuţa de două locuri, iar aerul rece împins de ventilaţie imi dă un sentiment neplăcut. În stație mai așteaptă câțiva pasageri, la fel de apatici. Parcă nici nu am lăsat in urmă un week-end întreg… sau poate tocmai asta e cauza…

Trenul oprește. Îl văd în ultima clipă, dar bănuiesc ca e ajuns de ceva timp. După ce mă arunc efectiv printre uşile care se închid, am grijă să mă prind de o bară înainte de a porni. Gândurile îmi zboară rapid la ce voi avea de rezolvat când ajung la birou.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Căldura si zăpuşeala din metrou fac aproape insuportabil drumul, mai ales când anii sunt o povară. Noroc că găsesc mereu loc… iar noroc e un fel de a spune, când zi de zi trebuie să traversez orașul. Dimineața devreme, in forfota şi agitația celor care se îndreaptă spre serviciu, seara târziu alături de ultimii călători. Mă dor oasele, mă dor picioarele… dar nimic nu doare mai tare ca un suflet care nu mai are lacrimi să plângă. Mos Martin, aşa imi zic copiii de la bloc râzând pe înfundate… Nu pot sa ma supăr pe ei, şi copiii mei au făcut la fel cu alţii… Şi până la urmă… ce mi-e Marin sau Martin?!

Prin stație se anunță o întârziere de 2 minute… oprire între staţii. Îmi fac griji, s-ar putea să ajung iar târziu, şi abia voi schimba două cuvinte cu fiul meu… Măcar că am şi eu o bucurie acum pe lume, de când cu nepoţelul. Are deja 6 luni! Mă duc să stau cu el ziua, cât sunt copiii la serviciu. Of, ce timpuri… abia au timp de copil, toată ziua aleargă pentru serviciu amândoi, şi fi-miu, şi soţia lui… Îmi aduc aminte cât de mult a stat cu el draga mea soție, Dumnezeu s-o odihnească, şi a scos om din el…

Eu nu ştiu cât o să mai pot să-i ajut… deja nepoţelul începe să aibă nevoi pe care eu nu le mai pot duce… a luat în greutate… o să înceapă să se ridice şi să meargă, nu o să-i mai pot supraveghea…

Ce mă fac eu când işi vor lua o bonă? Unde îmi mai petrec eu zilele? O să ma stingă durerea asta a singurătaţii…

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

Trenul a plecat din staţie, iar eu am uitat să cobor! Incredibil! Am început să fac asta mult prea des… Ar trebui să fiu mai atent, dar gândurile mele sunt doar la ea… fata cea mai dulce, mai suavă, mai frumoasă, mai deşteaptă pe care o cunosc. Abia aştept să o văd diseară…

Leave a response »

Jurnal de drum, zi dupa zi (introducere)

Iustina : 7 mai 2013 11:06 pm : wattpad story

pasaje scurte, descriind viaţa, aşa cum e. întâmplări trăite, scene văzute, exerciţiu de imaginaţie. mereu la persoana întâi, aici eu nu am nici vârstă, nici sex, nici religie, nici etnie. sunt jon-jane doe.

Leave a response »

vacanţă. azi, aici, acum.

Iustina : 7 mai 2013 9:51 pm : rânduri de gânduri

Plec în vacanţă. Mă sui pe-o margine de zid şi mă uit în zare. Oameni mulţi, grăbiţi, trec pe strada plouată. Sunt cu ei, pas după pas. Pe fiecare dintre ei îi însoțesc de la un capăt la celălalt al străzii. Unul se duce la cămin, bucuros pentru examenul trecut cu bine. Unul merge acasă, grăbit; trebuie să se oprească la farmacie pentru a-i lua un medicament copilului bolnav. O fată blondă are ochii plânşi după iubitul care a părăsit-o. O alta e fericită; se întoarce de la prima întâlnire. Ce nu ştiu ele, e că la mijloc e acelaşi băiat. El intră pe stradă tăcut şi e cu gândul departe. O doamnă elegantă se opreşte în faţa unei vitrine luxoase; visează puţin, apoi merge spre casă. Un copil voios trage de-o acadea de parcă ar fi primul şi ultimul dulce din lume.

Eu stau aici şi îi insoţesc pe toţi. Pe fiecare în parte. Cu gândul, cu sufletul, cu o lacrimă, cu un zâmbet. Mi-am luat vacanţă de mine. Azi, aici, acum.

Atât. Mâine eu voi fi trecătorul. Vii mâine pe zid? Mi-ar face plăcere să ştiu că un prieten va merge alături de mine.9f59a9f414915371109ac2207c99c1f6

Leave a response »
« Page 1 »

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!