Suflet de mamă

lecții din viață. notițe (1)

Iustina : 30 noiembrie 2017 11:58 pm : alegeri, jurnal, povesti, parinti, copii

Unele lecții din viață sunt scurte, altele mai lungi.

Iar ce mi-e mie lecție, îi poate fi altuia plăcere.  Sau invers.

Sunt unele lecții care țin o viață. Se manifestă ca lecții până în ultima clipă, atunci când nu realizezi că sunt lecții și le tratezi nepotrivit. Nu rău, nu greșit, ci nepotrivit. Nepotrivit învățării.

Și sunt acele unele lucruri care se întind pe durata unei vieți, dar care se manifestă ca lecții doar un timp – până înțelegi, până înveți, până accepți, până renunți la a te opune.

O lecție precum atenția totală poate veni sub forma unui copil.

Este o lecție care cere exercițiu, mult exercițiu. Și răbdare, și iubire, și înțelegere, și putere, și schimbarea perspectivei, și disciplină, și urechi care să asculte, și minte care să nu judece, și gură care să nu vorbească înainte de a gândi… Creșterea unui copil este o lecție, așa cred eu. Te poți opri – dacă așa îți stă în fire, dacă așa este cel mai bine pentru tine – la o relație standard a timpurilor noastre, o relație părinte-copil cu un singur sens. Eu o prefer pe cea care a arată ca o autostradă cu două sensuri și multe benzi. Eu cred mai mult în rolul de călăuzitor, de suport necondiționat al părintelui pentru un pui de om care începe viața.

Am stat și m-am gândit la toate acestea astăzi, când am remarcat (din nou) că nu ascult cu totul, că nu intru în joc, că răbdarea fuge prea repede. Evident, măsurate din perspectiva nivelului meu de pretenții de la propria persoană. Și astfel încep să mi se cristalizeze anumite răspunsuri, anumite lucruri pe care vreau să le îmbunătățesc la mine și cum o să o pun în aplicare.

Dar în același timp m-am gândit… oare cum se văd lucrurile și care sunt lecțiile pentru cineva care este la polul opus? Mă gândesc la cei care se regăsesc complet în postura de părinte, la cei care simt că pentru asta s-au născut. Oare care le sunt lecțiile? Dar celor foarte stricți și autoritari? Dacă ar fi să facem o hartă cu toate tipurile de lecții, cum diferă ele oare în funcție de abordarea părintelui față de copil? Cum îi transformă pe ei lecțiile lor?

Și toate aceste întrebări plecând de la premisa că nu există adevăr absolut, ci doar variante diferite de comportament, înțelegere și manifestare.

2 Comments »

cercul fericit

Iustina : 26 octombrie 2015 8:40 pm : povesti, parinti, copii

image

– Mama, am desenat un cerc pe jos. Dar l-am șters.
– Era un cerc frumos?
– Da.
– Era un cerc fericit?
– Da.
Ultimul răspuns a venit ferm și rapid. Și natural. Fără a pune sub semnul  întrebării nici curiozitatea mea, nici posibilitatea ca un cerc să fie fericit sau dimpotrivă.
– Uite, așa era.
Iar cercul prinde contur. Tras prin inel, de suplu ce era.
– Și de unde știi că era fericit?
Ea ia creionul și îi desenează fericirea, să înțeleg și eu.

7 Comments »

drumul drept

Iustina : 30 iunie 2014 12:56 am : povesti, parinti, copii, rânduri de gânduri

Am citit scrisoarea, am citit comentariile. Mi-e clar că mulţi ani de acum înainte voi continua să îmi învăţ copilul că are drepturi pe care nu i le poate lua nimeni (de a gândi liber, de a-şi exprima punctul de vedere, de a cere, de a refuza, de a alege), dar şi că mereu trebuie să cântărească orice urmează să spună sau să facă în funcţie de interlocutor, situaţie, mediu. Asta nu înseamnă a face lucrurile cu bun simţ, ci cu totul altceva: cenzură. Am crescut sub cenzură şi probabil de aceea ştiu câte ceva despre cum trebuie gestionată. Însă este o povară pe care nu mi-o doream aşezată pe umerii copilului meu. Este obositor, consumator de timp şi de suflet să fii mereu la paralele, între ceea ce eşti şi ceea ce trebuie să fii, între explozia de creativitate din tine şi rigiditatea răspunsurilor fixe pe care trebuie să le dai, între ce simţi şi ce poţi lăsa altora să vadă.

Îmi revine în minte filmul Equilibrium. Şi gustul amar al drumul drept care, cu cât e mai drept sub lumina soarelui, cu atât e mai întortocheat labirintul din noapte.

Să ne fie săptămâna senină, să le ducem pe toate! 🙂

 

 

3 Comments »

Cum ne iubim noi

Iustina : 22 mai 2014 10:06 pm : povesti, parinti, copii

Se poate ca titlul să vă fi păcălit… și să fi crezut că cine știe despre ce scriu acum. Ei bine nu, nu-i nimic siropos pe aici :).

Cum ne iubim noi? Cu timp. Da, trec timpul pe primul plan în lista celor mai frumoase daruri pe care le putem face. Mai presus de îmbrățișări. Mai mult decât lucruri cumpărate sau confecționate. Mai mult chiar și decât gândurile pe care ni transmitem (mai mult sau mai puțin complet) prin vorbe.

Cum ne iubim noi? Cu atenție. O pun în continuarea timpului, pentru că timpul alocat fără atenție deplină îşi pierde calitatea.

Cum ne iubim noi? Continuându-ne. Completându-ne. Construind împreună.

wpid-wp-1400701422075.jpeg

Ne iubim cu grijă. Purtându-ne de grijă. Asta se vede… sau nu se vede. Cel mai mult, se ştie. Se simte.

Ne iubim încă în multe alte feluri. Ne iubim respectându-ne dorinţele şi identitatea. Ne iubim ieşind împreună sub cerul liber. Ne iubim râzând împreună. Ne iubim trăind cu drag şi lăsând supărările coadă la uşă.

wpid-wp-1400701403320.jpeg

Nu ne iubim la fel în fiecare zi. Zilele în care ne iubim frumos sunt pline, celelalte nu. Sunt zile în care încercăm să le reparăm pe cele în care am greşit. Sunt zile în care înflorim, sunt zile în care confundăm stricteţea cu iubirea, sunt zile în care încurcăm permisivitatea cu iubirea, sunt zile în care pierdem tot ce am câştigat în luni de zile. Sunt zile în care îmbrăţisările şi sărutările grăbite pe frunte se străduiesc să facă punte între suflete.

Timp dedicat. Atenţie deplină. Lucruri făcute împreună. Trei puncte cheie la care să revenim mereu, până ne intră în sânge. Pentru că tot ceea ce oferim noi copiilor noştri, este déjà-vu-ul lumii de mâine.

 

6 Comments »

prinţesa, model?

Iustina : 26 martie 2014 9:49 pm : povesti, parinti, copii

pasi_prin_viata_26mar2014Fetiţele cresc ca şi băieţeii. Mai uşor, mai cu greu, depinde de posibilităţile familiei. Mai zglobii sau mai liniştite, în funcţie de temperament. Dar că ar fi prinţese, doar fetiţele aud. „Prinţesa lu’ tata” se face la un moment dat mare şi idealul ei de prinţesă este să îşi găsească prinţul ei pe un cal alb, care poate că ar trebui să apară dintr-un nor de aur de la orizont. Şi nu să-l caute ea, ci el să o găsească pe ea. Prinţesa, într-o clipă de luciditate, înţelege că tot ceea ce visa ea era doar un vis pe care îl pune în cutia cu amintiri şi utopii. Îi e greu totuşi să înţeleagă cum de vecina ei, o fată simplă şi fără cine ştie ce pretenţii arată din ce în ce mai bine, de ce are un aer fericit şi are un tip tare prezentabil cu care se întâlnește.

Ce s-a întâmplat în viaţa celor două? Ce le deosebeşte, ce le determină reuşita în viaţă, sau iluzia reuşitei?

Modul în care părinții abordează această temă în copilărie va determina atitudinea viitoarei domnişoare faţă de viaţă. Ea va înţelege (sau nu) care sunt lucrurile bune care i se întâmplă sau, dimpotrivă, care sunt pericolele care o pândesc. Ea va şti când are de făcut ceva ea însăși sau când poate să ceară să fie servită. Ea va şti când este preţuită more »

2 Comments »

poveste cu o plimbare

Iustina : 4 ianuarie 2014 12:10 pm : joacă și scrieri, povesti, parinti, copii

http://www.pinterest.com/pin/15270086210885469/ A fost odată ca niciodată (sau poate a fost chiar ieri) o fetiță care ieșea în fiecare seară în parc cu cățelul ei (sau poate nu era un cățel, ci doar un ursuleț de pluș). Îl iubea mult şi îi purta de grijă. Ei doi aveau o poveste şi era povestea lor. Dacă ar fi existat o poveste mai frumoasă de-atât, doar ei ar fi putut să o scrie. Și poate chiar au scris-o, un an mai târziu, când ea a primit de Crăciun un cățel adevărat. Şi dacă nu de acel Crăciun, poate treizeci de Crăciunuri mai târziu, când ea a pus un căţel sub brad. Poveștile au timp să fie scrise şi rescrise. Noi nu. De ce nu le-am scrie la timpul potrivit?

4 Comments »

lucruri simple

Iustina : 10 noiembrie 2013 8:13 pm : jurnal, povesti, parinti, copii

De câteva zile tot vreau să strig în gura mare: ce vreme frumoasă! ce toamnă blândă! și îmi dau seama că mă bucur ca un copil de razele soare și de aerul care nu miroase a iarnă. Nici a primăvară nu miroase, dar nici dacă ar face-o, nu m-aș lăsă păcălită. Știu că este noiembrie și poate tocmai acesta este motivul pentru care mă bucur că nu plouă cu gri, frig și tentative de pesimism.

In weekendul ăsta evident că n-am rezistat fără să văd în ce direcție bate vântul pe la Elly, dar mi-am propus să nu scriu nimic până nu am fac ceva happy, despre care să pot povesti. Ieri am ratat cu succes soarele, deși m-a așteptat destul de mult, ieșind în parc abia seara, pe întuneric. Evident, avantaj lună. Am uitat și telefonul acasă (nu că aș fi avut nevoie de el, dar m-am obișnuit să îl am mereu cu mine). M-am simțit… liberă. Avantaj eu. Porcușorii roz (ăia din Winnie) și-au găsit loc în buzunarele mele, pe cât au putut să intre și sigur arătam… ca un copil. Avantaj eu, din nou. Astăzi de dimineața ceața părea că ni se pune împotrivă de dimineață, dar domnul soare nu ne-a dezamăgit. Așa că azi am ieșit în parc cât timp soarele încă putea să ne încălzească. Să fi fost una sau două ore de plimbare, în trei. Joacă, plimbare, frunze verzi, galbene, roșii, lac, reflexii, pufuleți, chestii simple dar care umplu sufletul de bine și dau afară din casă grijile.

Ce plăcut e să găsești un loc de joacă nou și să descoperi castelul de acolo… și ce frumos au desenat mai devreme copiii.HW_Nov_2013_joaca

Plin de culori… frumoase și schimbătoare pe măsură ce soarele cobora.

HW_Nov_2013_parcul

HW_Nov_2013_lacul

Și, la finalul plimbării, o lecție de viață. Fetița mea mi-a cules niște flori. Șsst, nu întrebați de unde, e mai important gestul și nu prea avea sens să mă avânt și eu in stratul de flori, ca să o scot de acolo. Altceva vreau sa spun, și are legătura cu ceva ce spunea Elly ieri – a fost Ziua Internațională de luptă împotriva rasismului și antisemitismului. Cele două floricele pe care le-am primit sunt cele de mai jos. Care e primul impuls? Una e frumoasă, aproape perfectă, cealaltă este ruptă, frântă… puțin a mai rămas din ea. Pentru un copil sunt amandouă la fel, pentru că așa sunt cu adevărat. Asta am (re)învățat eu astăzi: nimeni și nimic nu-i mai prejos decât altul, doar pentru că am fost învățați să catalogăm și să comparăm. Defecte se fac văzute doar atunci vrei să le vezi și să le transformi în diferențiatori. Cele două flori de mai jos sunt la fel de frumoase, nu-i așa?

HW_Nov_2013_simplitatea

„Postarea participă la  jocul HAPPY WEEKEND! – Ediţia 44.”

6 Comments »

etichete, porecle şi ce mai cărăm cu noi

Iustina : 27 septembrie 2013 1:08 am : povesti, parinti, copii, rânduri de gânduri

Dragii mei, vreau să vă fac cunoştinţă cu aceşti doi simpatici. Ei sunt Ţeposu si Pufosu. Tocmai au trecut printr-o şedinţă foto, aşa că acum îi lăsăm să se odihnească.

Sunt printre puţinele jucării/pufoşenii/păpuşi care au primit nume, deci au ceva special, precis! Ţeposu a fos îndrăgit din prima clipă şi a primit un nume. Să îi fi fost după asemănare? Nu prea… după părerea noastră, a celor din jur. Dar ea spune că acesta este cel mai potrivit nume. Ce conexiuni au fost în spate… tare sunt curioasă să ştiu. N-are nimic ţepos, e drăgălaş… sau poate că a fi ţepos nu-i tocmai o treabă rea. Noi am tot încercat să o convingem că nu e tocmai ţepos, uite că-i pufos… şi degeaba. O săptămână sau două mai târziu, în viaţa noastră apare Pufosu. Şi el a primit imediat nume, fără vreo intervenţie, şi de această dată, victorie!, el se numeşte Pufosu.

Au fost cu noi mai peste tot, iar Ţeposu, care uneori e strigat şi Ţeposu-Pufosu a fost cu noi până în Grecia; el are un loc de cinste în casă şi e bun prieten cu Pufosu, cel de după el.

PicMonkey Collage prieteni

Şi mă grăbesc eu să trag nişte concluzii, ca să nu numesc degeaba adult, nu 😉 ? Aşa… deci cum probabil rămăsesem în pană de despicat firul în patru, m-am gândit la cum s-au procopsit cei doi cu aceste nume. Primul, are un nume care probabil i se potriveşte. Cam asta  fost impresia pe care el a lăsat-o în primele trei secunde. Şi pe care o va purta în frunte până la adânci bătrâneţi. Al doilea, a primit un nume… oarecum impus, în sensul că acesta a părut cel mai potrivit, dacă asta îi repetau oamenii mari, pe care prin mimetism îi copiază. În acest caz prima impresie a fost îngropată adânc şi substituită cu un „aşa se face, aşa e bine”.

Şi dacă tot ce am descris mai sus e poveste în cea mai pură şi sinceră formă, despre cum un copil de patru ani pune etichete şi numeşte prietenii de pluş, tot aşa facem şi noi, oamenii mari. Punem etichete după prima impresie sau ne lăsăm influenţaţi şi importăm părerile şi opiniile altora. Când ajungem într-o astfel de situaţie, un singur lucru se cere făcut. Stop! Şi de la capăt! Iar celor mici să nu le mai băgăm gărgăuni în cap…

2 Comments »

11 iulie – ziua dragostei?

Iustina : 11 iulie 2013 10:51 pm : jurnal, povesti, parinti, copii

Am asternut mai devreme cateva randuri, o poveste de iubire.

Apoi am intrat pe Reader sa vad ce s-a mai scris azi. Si… surpriza! E plin de iubire, in mai multe articole publicate astazi. De la o poveste numita Sase iulie, cu vorbe de dragoste, citate cu talc si poze dintr-o zi care i-a fost draga autoarei, la o floare cu petale de Ma iubesti, nu ma iubesti!, care inunda de motive de iubire.

Iubirea declarata are o putere aparte, cel putin asa cred eu. Ii da putere celui care o recunoaste. Ii da aripi celui care o primeste.

Sunt convinsa ca daca mai ma „plimbam” putin, mai gaseam cateva locuri unde iubirea a fost impartasita astazi. Dar am avut alte planuri in seara asta… am iesit la o plimbare. M-am intors si mai mandra decat am plecat. Mandra de ea!

Copy of SAM_0205 v2

5 Comments »

alb și negru

Iustina : 27 iunie 2013 4:30 pm : povesti, parinti, copii, rânduri de gânduri

comparatieAlb și negru. Contrast și completare. Opoziție și tandem. Mergem împreună, pentru ca mai apoi să ne despărțim. Eu voi alerga în cercuri invizibile, iar tu vei sări peste nori pe care doar tu îi știi. Vom fi un cuplu inedit, nu-i așa?

Astfel poate porni o poveste. Una despre dans, prietenie și visare.

Tot astfel poate porni ziua când prietenia se rupe, și noi am intrăm în competiție.

Tot asa și în viață. Legăm prietenii. Unele vor tine o viață, altele se vor stinge treptat, unele vor rămâne o amintire frumoasă, altele nu. Timpul va trece și ne va lămuri cândva ce a meritat și ce nu, când ne-am agitat mai mult decât era cazul sau când am pierdut oameni sinceri pentru că nu le-am acordat suficient din timpul nostru. Cert este că nu mai putem da timpul înapoi. Chiar dacă reluam după un timp o relație, chiar dacă încercăm să o reparam, nu va mai fi la fel.

Ajung din când în când să îmi pun întrebarea: cum să fac lucrurile altfel, măcar de acum înainte? Cum să îmi învăț copilul să aleagă înțelept, să facă mai puține greșeli decât mine? Este greu să dau un răspuns exact la vreuna din aceste întrebări. Și oricâte concluzii valoroase aș trage, mereu contextul este cel care schimbă deciziile într-o clipă.

Viața nu e doar în alb și negru, are o mulțime de nuanțe de gri, multiplicate cu numărul de persoane cu care interacționezi, ridicate la putere cu numărul de evenimente, probleme sau bucurii pe care le duci cu tine. Câte decizii ar avea alt final dacă le-ai lua o lună sau un an mai târziu, sau poate dacă ai fi avut șansa să alegi cu tot atâta timp în urmă, sau dacă nu ți s-ar fi trântit o ușă în nas de dimineață, sau pur și simplu dacă ți-a zâmbit soarele în cafea de dimineață.

Și dacă pentru mine personal pot să trag linie, să îmi accept în totalitate toate deciziile de până acum, cum să fac să transmit peste generații lecția despre cum ne alegem prietenii ? Nu știu ce să îmi răspund, mai ales că știu bine că fiecare învață din propriile greșeli, și mult prea puțin din ale altora. O să aleg doar… să ii fiu aproape, orice ar fi. Este cel mai bun lucru pe care îl pot face.

Leave a response »

pacaleala cu fructe

Iustina : 2 iunie 2013 9:57 pm : povesti, parinti, copii

mereAveam de mult in plan sa fac asta si azi mi-a iesit :).

Fruct curatat, taiat, lasat „la intamplare” la indemana piticotului. O tura pe langa farfurie, doua ture pe langa farfurie, trei ture… Treaba nu pare sa inceapa bine. Cateva imbolduri „ia iubita o bucatica de para”, cu destul de putin succes. Apoi nu i-am mai acordat niciun pic de importanta farfuriei, iar gustarea nu mai era obligatorie. Si ce credeti? Farfuria rasa, nici urma de para. Ar putea fi o metoda buna pentru mofturosi. Eu una o sa o transform in fructul zilnic (de care sunt sigura, ca precis la gradi mai trage chiulu’).

Leave a response »

atelier creativ (1)

Iustina : 31 mai 2013 12:21 am : povesti, parinti, copii

Ploua. E frig si vant. Nu vrei sa iesi din casa nici tu, in niciun caz sa mergi in parc cu cel mic. Ce faci?

atelier_de_plastilinaEu am ales week-end-ul trecut sa ne jucam cu plastilina. Ne-am mai jucat si in alte randuri asa, am mai avut ustensile. De aceasta data insa, mai mult decat alte dati, am  fost mai pregatita. Cumparasem cu o zi inainte un set nou, cu plastilina proaspata, numai buna de modelat, cu forme cu animalute, seringi de stele, cutitase, zig-zag etc. Nu a fost vreun super-brand, dar a fost buna calitativ, numai buna de folosit si, evident, avea acel „ceva” special al oricarui lucru nou. Am facut, pe rand, un elefant, o vacuta, o oaie, le-am curatat, ne-am perfectionat tehnica de lucru. Au trecut cateva zile de atunci si inca mai avem cateva animalute care s-au uscat frumos.

Am lucrat impreuna cel putin o ora. O ora in care am vorbit, am ras, am creat impreuna, ne-am lasat duse de val. Am avut momentul nostru de week-end. Timp. Dedicatie. Atentie acordata. Relationare. Incredere. Toate la un loc. Toate, foarte importante in dezvoltarea armonioasa a copilului, in modelarea unui omulet creativ, increzator in ideile sale si care se simte in siguranta.

Dupa cum arata prognoza meteo, mai avem in fata zile ploioase. Ce ziceti, „plastilinati” 🙂 ?

Leave a response »

poarta secreta

Iustina : 3 mai 2013 1:00 am : povesti, parinti, copii

d9c21509a85c6e725693b05147172ae7Castelul din poveste ar trebui sa aiba o poarta secreta. Sau, mai curand, sa duca spre un loc secret… ca acesta. Asa o sa arate poarta din spate, cand voi visa urmatoarea data. Si voi visa cu ochii deschisi, iar gura va povesti. Va spune lucruri incredibile, de care ma voi mira si eu.

Leave a response »

povestea de noapte buna

Iustina : 8 februarie 2013 12:17 am : povesti, parinti, copii

Undeva, in trecut, a ramas ziua Z. Ziua cand nu a mai venit nimeni sa imi citeasca din carte. Am primit doar un sarut pe frunte, un zambet cald si usa s-a inchis.

Ziua Z. Cand am ales. Am ales sa deshid cartea si sa citesc mai departe, si povestea a putut avea un sfarsit.
Sau sa ii spunem ziua Y. Am ales sa gasesc locul perfect pe perna si, cu ochii larg deschisi, sa incep visarea. Epopeea vietii mele.
Cine mai stie ce s-a intamplat cu atata timp in urma… poate a fost ziua X. Am aruncat cartea de pe noptiera intr-un sertar… Am scos de sub perna jurnalul si am inceput sa scriu… fara sa mai privesc ce scrisesem cu o zi inainte.

Nu mai stiu cum a fost. Daca ar fi din nou, probabil ar fi la fel. As vrea sa fie la fel. Aceea a fost ziua cand am prins aripi. Ale mele, doar ale mele…

Leave a response »

Spune „Te iubesc!“

Iustina : 5 februarie 2013 12:27 am : povesti, parinti, copii

Doua cuvinte care poarta in spate cate un suflet intreg. Doua cuvinte care, atunci cand le auzi, iti dau putere. Doua cuvinte care leaga oameni, doi cate doi.
Nu-ti fie teama sa le rostesti. Spune-i copilului tau cat il iubesti. Spune-i in fata, nu cand doarme. Spune-i direct „eu te iubesc”, nu ocoli prin „mama/tata/buni te iubeste”. Cand spui lucruri din suflet, vorbeste tu pentru tine, nu vorbi la persoana a treia, ca si cum nu ai fi acolo. Tocmai pentru ca esti prezent(a), vorbeste doar la persoana intai singular. Pana la urma, ii vorbesti unui omulet, nu e nevoie sa o iei pe ocolite. Ca si tine, puiul cel  mic are nevoie sa auda o declaratie de iubire, nu doar sa se simta iubit. Are nevoie de o relatie personala si directa cu tine.
Trebuie sa fiu sincera: nu e in totalitate ideea mea. Simteam ca nu stiu cum e mai potrivit. Propozițiile mele incepeau uneori cu „eu”, alte dati cu „mami”… Pana cand am ajuns la un curs… si acolo am fost incurajati sa vorbim direct cu copiii. Putin cate putin, mi-am schimbat modul de exprimare si rezultatele au inceput sa apara… sau cel putin asa percep eu relatia cu prichindica mea…
Nu va sfiiti sa spuneti „Te iubesc” si sa o spuneti de cat mai multe ori. Suntem toti oameni, mai mari sau mai mici, cu aceeasi nevoie vitala de iubire. Asa ca dati copilului vostru, cu sufletul deschis, toata iubirea din lume!

Leave a response »

De ce aici? De ce acum? De ce acest blog?

Iustina : 3 februarie 2013 10:55 pm : povesti, parinti, copii

Inceputul acestui proiect este unul banal… o mama, primul copil si incercarea de a spune o poveste, de a inventa ceva pentru puiul din brate. Si cum lucrurile frumoase nu trebuie tinute doar pentru sine – cel putin asa simt eu – am pus pe blog povestea… Apoi… griji, serviciu, alte proiecte… si lucrurile au ramas nescrise; dar vreau sa ma intorc si sa scriu din nou, de aceasta data si despre ce am invatat de cand sunt mama. In ultimul timp, am invatat lucruri noi despre mine, despre noi oamenii mari care ne comportam de parca am sti de toate. Si noi avem nevoie de povesti… Si noi avem nevoie sa mai fim copii… Sa ascultam si sa povestim, sa fim mai deschisi si sa crestem.
Va doresc lectura placuta si pasii sa va duca acolo unde aveti cu adevarat nevoie!

Leave a response »

dezamagirile personale si copilul din preajma

Iustina : 3 februarie 2013 3:25 am : povesti, parinti, copii

De cele mai multe ori, in discutii libere sau in monologuri online, se vorbeste despre cum ne-au dezamagit altii. Cat de rau ne-a fost, cat ne-au afectat si cum am reusit sa mergem mai departe, mai usor sau mai greu, mai devreme sau mai tarziu. Experiente de viata, povesti cu final fericit, reusite profesionale, sau rani pastrate in inima. Bun… pana aici toate bune si frumoase. Invatam din ceea ce facem noi insine, cat si istoriile altora.

 
Dar cum tratam propriile dezamagiri?
Ce se intampla cu eul care a dezamagit si cu eul care a fost dezamagit? Tradare, frustare, neputinta? Ce simtim cel mai apasator si mai dureros? Cum afecteaza dezamagirea personala buna functionare a institutiei familiei si cum afecteaza dezvoltarea adecvata a copilului (sau copiilor) care asista la acest episod?

Copiii traiesc alaturi de noi orice neliniste sufleteasca avem; au capacitatea de a simti si replica starile de nefericire, suferinta, furie… dar sunt inca prea mici pentru a filtra aceste informatii. La randul lor, devin nervosi, suparati, acuza dureri… Intrebarea fireasca la care ma gandesc este: cum le putem explica, intr-o maniera potrivita fiecarei varste, ca nu trebuie sa isi asume/insuseasca suferintelor celor din jur? Pentru ca mi se pare mai la indemana sa lucram la acest aspect decat sa ne pacalim singuri ca am putea face ca problemele noastre sa dispara peste noapte. Indiferent despre ce ar vorba – serviciu, familie, sanatate – suntem oameni si nu ne putem trata de pe o zi pe alta necazurile; nici sa ne punem masti zi de zi nu e solutie, pentru ca oricum nu ne putem ascunde in fata copilului… iar noi ne vom afunda mai mult in probleme.

Eu cred ca puterea de intelegere a copilului este mai mare decat ne imaginam; dar pe de alta parte exista o limita foarte fina intre cel ce intelege in totalitate, accepta, ne asculta cu adevarat si cel care nu va face decat sa acumuleze mai multa suparare pentru a-si proteja parintele. Si uite cum ajungem sa ne invartim in cerc, sa crestem o stare de tensiune pana la permanentizare, sa transmitem durerile din generatie in generatie… si copiii sa sufere, la propiu, pentru greselile inaintasilor…

Nu ma voi hazarda sa dau sfaturi, solutii minune sau sa generalizez povestea. Voi spune doar atat: vorbiti cu copiii vostri, fiti deschisi, nu ii feriti de probleme pe care ei oricum si le insusesc, invatati-i ca la randul lor sa comunice, ajutati-i sa ajunga adulti responsabili, independenti, cu suflet mare si incredere.
Leave a response »

stare de mama

Iustina : 2 februarie 2013 10:17 pm : povesti, parinti, copii

Când o mamă suferă, pentru ea Pământul se oprește in loc. Clipele se dilată şi se contracă de capul lor… Inima se oprește şi se întreabă ce are de făcut in continuare. În general, suferinţa rămâne tăcută intre pereții sufletului ei… Şi cand pricepem asta? De multe ori, prea târziu. Suficient de devreme pentru a-i duce un buchet de flori, pentru a sta de vorba, pentru a-i mângâia faţa acum brăzdată de riduri. Dar timpul in care pricepem, acceptăm şi luăm decizia de a schimba ceva… trece repede… deajuns cât să fie prea târziu.Nu pierdeţi nicio clipă… daţi fuga să luați un buchet frumos de flori!

Leave a response »

despre responsabilitati

Iustina : 21 ianuarie 2013 1:27 pm : povesti, parinti, copii

Exista etape si etape in cresterea unui copil. Ne confruntam cu ele asa cum ne pricepem. Mai ales la primul copil, orice faza e tratata dupa cum crede fiecare. Poate prea lejer sau mult mai serios decat ar trebui.

Asa ca stau si ma gandesc ca ar fi buna o lista, cu cele mai importante obligatii pe care le avem noi ca parinti fata de copii:
– sa avem grija de sanatatea copilului; sa nu uitam de vitamine, calciu, imunizare si ce ne-a mai indicat doctorul; sa nu tratam o afectiune a copilului dupa ureche, din povesti auzite la altii. Sa nu ‘ratam’ sa ii dam tratamentul pentru ca suntem obositi dupa o zi proasta;
– igiena se invata de mic; de la baita de seara, la spalatul pe fata dimineata si neaparat spalatul pe dinti;
– sa il hranim sanatos;
– sa nu il privam de miscare si soare;
– sa crestem un om responsabil, corect si capabil sa ia decizii;
– sa ii dam toate sansele la o educatie adecvata, si primii pasi pornesc cu socializarea de la gradinita;
– sa il invatam sa stie sa isi poarte singur de grija; si nu pentru a ne mai elibera noi, ci pentru a ii da incredere, pentru a se simti responsabilizat, capabil si mandru de ceea ce face. Poate ca ii ia un minut sa isi puna sosetele corect, in loc de vreo 5 secunde, dar ceea ce face nu se cuantifica in minute;
– sa fie in siguranta: in casa, pe strada, in masina;
– sa se simta iubit si sa stie ca iubirea pentru el este neconditionata.

Asa ca, daca datorita problemelor cotidiene (serviciu, bani, sanatate, parinti, probleme in casa, necazuri cu ceilalti copii sau cine stie ce mai avem pe cap) ajungem sa taiem din lista de mai sus, trebuie sa avem grija si sa remediem cat mai repede atentia pe care i-o acordam copilului.

Daca e vorba doar de o cearta pentru o jucarie necumparata, un televizor inchis sau vreun rasfat specific, atunci puteti sa dormiti linistiti. Nu v-ati privat copilul de ceea ce are nevoie.

Leave a response »

cine sunt eu?

Iustina : 21 ianuarie 2013 12:42 am : asta-s eu, povesti, parinti, copii

Ei bine, mă gândesc că ar fi potrivit să plasez puțin în timp și spațiu ceea ce scriu eu aici.
Sunt o mămică care anul acesta (adică a.d. 2013) am – încă – 35 de ani, adică nici prea tinerică dar nicidecum în vârstă. Am o fetiță de 3 ani și ceea ce postez este inevitabil legat de aceasta vârstă. Pentru că pot scrie despre lucrurile prin care am trecut și despre ceea ce înseamnă viața mea în prezent.
Vă doresc lectură plăcută, să citiți cu încredere ce vă voi spune, pentru că va fi din suflet, dar nici să nu mă luați prea în serios 🙂 pentru că e un loc pentru povești, nu-i așa?

2 Comments »

nani, nani, pentru mami….

Iustina : 18 ianuarie 2013 12:22 am : povesti, parinti, copii
nani, nani,
vino, mami!
sa te mangai eu duios
tu in brate sa ma tii
noi in ochi sa ne privim
si asa sa adormim…
nani, nani, draga mami…
si in dar eu iti aduc, luna prinsa-ntr-un papuc
Leave a response »

De ce avem nevoie de povești?

Iustina : 3 ianuarie 2013 4:22 pm : povesti, parinti, copii

Chiar așa, v-ați gândit în ultimul timp de ce avem nevoie de povești? Pe mine mă bâzâie această întrebare de câteva săptămâni bune…
De ce ne creștem copiii cu povești, de ce trăim cu povești, de ce citim cărți, de la romane istorice la povești siropoase sau nebunii SF, de ce ne uităm la filme, de ce urmărim seriale TV, de ce mergem la teatru, de ce ne putem ochelari în cinematografe 3D?
De ce ne lăsăm furați de povești? De ce ne plac tabloidele în care se vorbește despre persoane pe care nu o să le cunoaștem niciodată? De ce avem atâta sete de informație, de orice natură și în orice formă? De ce ne abonăm la mailuri cu newsletter-uri?
Ok… nu citim toți același lucru, nu parcurgem aceleași cărți, nu răsfoim aceleași ziare sau reviste, și nici nu mergem la același gen de spectacole. Dar o facem.
Pentru că așa am învățat de mici? Sau pentru că, oare, satisface acea nevoie specific umană, pe care nu știu să o regăsim la altă specie… nevoia de „altceva”? Acel „altceva” care înseamnă mai mult, mai viu, mai încolo, mai trist, mai bine, mai palpitant… Pentru că mai trăim încă una, două… nouă vieți alături de eroii noștri… Pentru că în filme urcăm munți și intrăm în vulcani aprinși cu picioarele goale… Pentru că plângem alături de frumoasa prințesă care pentru a nu rămâne nemăritată și-a călcat pe inimă și l-a luat pe zmeu de bărbat… Pentru că în cărți poți să înșeli fără să te simți vinovat… Pentru că ai ochiul format mai bine decât Hercule Poirot… Pentru că sirenele nu cântă când mergi în croazieră, ci doar în basmele pentru copii… Pentru că ceea ce a visat Jules Verne ne-a făcut să urcăm până la lună secolul trecut…
Pentru că noi n-am fi avut nimic din toate acestea dacă nu s-ar fi povestit.

3 Comments »

Iubire, de la mic la mare

Iustina : 1 ianuarie 2013 8:42 pm : povesti, parinti, copii

Cum iubeste un pui de om?

iubeste sincer
iubeste fara retineri
iubeste din toata inima
iubeste neconditionat
nu tine suparare

Ar trebui sa invatam de la cei mici lucrurile pe care noi ca adulti le-am uitat. Ne-am obisnuit sa credem ca noi   suntem cei care ii invatam pe ei si ca procesul este, in mare parte, unilateral. Ar fi atat de gresit sa gandim asa… De la copii avem de invatat multe… cum sa iubim neconditionat, cum sa iertam, cum sa credem, cum sa speram, cum sa traim si sa obtinem maxim din ceea ce avem. Ei stiu sa se bucure cu adevarat. Ei stiu sa treaca peste frustari si sa devina mai buni. Ei stiu sa zambeasca larg inainte ca lacrimile sa parcurga intreg obrazul. Ei stiu si, mai ales, ei vor sa evolueze. Ei sunt ingerasii nostri, veniti sa ne lumineze zilele.

Leave a response »

Vizita de Craciun

Iustina : 27 decembrie 2010 3:02 am : povesti, parinti, copii

Draga mea, astazi a fost o zi minunata. Cald, soare, o zi perfecta de Craciun, singurul fel in care poate fi perfecta o zi fara zapada. Dar cum noi am fost in vizita in timpul zilei si nu am apucat sa iesim pe afara, hai sa facem acum o plimbare imaginara. La noi aici sub plapumioara e cald si ne putem imagina orice. Iar ce e nemaipomenit in lumea imaginatiei, este ca orice vrei, orice iti doresti, orice gandesti, poate deveni realitate. Hai sa facem o mica plimbare inainte de culcare.
Uite, eu o sa-ti spun ce imi imaginez eu si o sa calatorim impreuna in visele mele. Pun mana pe telefon si o sun pe Printesa. Pe Printesa dintre perne, evident. Imediat ce ma aude, imi spune ca ne asteapta cumare drag si sa ne grabim sa ajungem la ea cat mai repede. Ceea ce si facem. Imi imaginez ca e vara, asa ca e cald. Ne punem doar cate o rochita pe noi si mergem la Printesa. Ajungem imediat la ea. Intram pe poarta mare a palatului, si o senzatie de vara usoara ne vine in minte. E cald, dar nu sufocant; e soare, dar nu trebuie sa ne punem ochelari de soare; sunt flori si pasari peste tot, si un parau mic ne conduce pana la intrare in castel. Eu ma opresc in holul principal unde o intalnesc pe mama printesei, iar Printesa vine la tine in fuga (te indrageste mult pentru ca a aflat ca si tie iti plac pernele), te ia de mana si alergati in gradina. Printesa este acum cu doar cativa ani mai mare decat tine, asa ca va intelegeti de minune. In gradina din spatele castelului sunt o multime de flori si animalute venite la pascut. Gradinarul, un mos batran dar inca in puteri, va vede interesate de tot ce se intampla in jur si vine spre voi, ca sa va raspunda la toate intrebarile pe care nu le-ati pus inca. Legenda care umbla printre ceilalti slujnici ai castelului etse ca mosul este gradinarul palatului de vremea cand a fost construit. Dar nimeni nu are curaj sa il intrebe daca chiar asa este. Pana la urma, nici nu conteaza.Va indreptati privire sre gradinar si il intrebati tot ce va trece prin minte. De ce lalelele roz canta? Cum fac trandafirii sa danseze in soare? Cate albine se plimba acum prin curtea palatului? Unde dorm vacutele noaptea? O multime de intrebari, si toate cu raspunsuri de la batranul mos. Cand prinde o clipa libera, fuge pana in bucatarie. Se intoarce de acolo cu multe bunatati. Cu rosii, cas, paine de vatra, lapte, suc de portocale. Va intindeti pe jos fata de masa din cosul de picnic si mancati pe saturate. Radeti la pasarelele care vin sa ciuguleasca faramele de paine cazute pe jos, iar ele va canta. In cosul de picnic mai gasiti cateva prajitule bune pe care le impartiti cu gradinarul. Orele trec nemaivazute si soarele se indreapta spre culcusul lui de noapte. Vii la mine, toata un zambet, si ma imbratisezi. Iti spun pe scurt cum am luat ceaiul cu mama Printesei, si cate si mai cate am povestit. Ea face un ceai minunat, aromat, si in care pune cateva picaturi de lapte. Pianul se opreste din cantat ca sa ne lase sa povestim. Ne strangem in brate, ca doua prietene bune ce suntem, si adormim. Tu dormi deja atat de frumos, draga mamii, incat cred ca deja alergi in vise printre flori colorate si iarna inalta. Te mut in patutul tau si te invelesc cu plapumioara galbena cu norisori. Vise placute!
Noapte buna, dragii mei, care ati avut rabdare sa cititi. Sper ca si la voi a venit in vizita acum Mos Ene. Ma duc si eu sa dorm. Noapte buna 🙂 !

Leave a response »

Fata din Imparatia Pernelor

Iustina : 11 august 2010 11:55 pm : povesti, parinti, copii

A fost odata ca niciodata, nu cu mult timp in urma, intr-un taram nemaivazut, nu foarte indepartat si mereu minunat, o tara numita Imparatia Pernelor. Locuitorii erau niste oameni vrednici si veseli si care se pretuiau bucuriile vietii. La palatul Imparatiei traiau fericiti imparatul si imparateasa si o multime de slujnici care ii ajutau cu treburile casei. Slujnicii se simteau tare bine la palat. Erau platiti pentru munca lor, dar nu de aceea le munceau cu placere, ci pentru ca familia imparateasca ii trata pe toti ca pe membrii familiei. Cu timpul, ei si-au adus propriile familie la palat si traiau toti ca o mare si fericita familie. Cand imparateasa a aflat ca este insarcinata, toti s-au bucurat mult de tot pentru ea. Pe masura ce lunile treceau, burtica crestea si hainele picau din ce in ce mai frumos pe imparateasa. Rochiile lungi si diafane de matase o prindeau de minune, iar burtica era mereu ascunsa de straturile de matase. Si cat nici n-ai clipi, trecura 9 luni si imparateasa nascu o fetita minutata. Parul era auriu ca razele soarelui, iar ochii albastri ca cerul senin. Timpul trecea si fata se facea din ce in ce mai frumoasa, an dupa an. Semana cu Alexuc a noastra, doar ca tot Alexuc e mai frumoasa ca Printesa. Iar pe printesa cea frumoasa, parintii au numit-o chiar Printesa.

Dar sa ne intoarcem la primul an din viata Printesei. Vesela, vioaie, minunata, vorbareata, mereau pusa pe sotii, nastrujnica, umblatoare… era o mare bucurie sa te joci cu Printesa. Si ca toti din imparatie, Printesa iubea mult pernele din palat. Caci erau perne minunate, mari, mici, colorate, toate facute cu mare mestesug de oamenii din Imparatie. Printesa alerga in voie prin gradina plina de flori si era tare fericita. Avea un zambet larg si un ras cristalin, ca si Alexuc.

Sa va zic cate ceva si despre imparatie : era facuta din 3 sate de oameni vrednici. Si nu exista casa in care sa nu fie o bunica ce stia arta pernelor. Caci era mostenit in fiecare familie mestesugul pernelor. Din satin sau voal, din panza sau matase, brodate cu fir de aur, cu flori, pasari, buburuze, perne mici si mari, rotunde, patrate, in forma de inimioare… atatea modele cate nici nu-ti poti imagina… Fiecare casa era plina de perne, moi si pufoase, in fiecare colt, in patuturile copiilor sau in paturile parintilor, pe canapele si pe fotolii. Fireste ca si la palat erau multe perne in toate cotloanele, perne frumoase, tesute cu aur si brodate cu nestemate. Imparateasa era foarte priceputa, dar cele mai multe perne erau daruri de la satenii care ii indrageau tare mult pe imparati.

In fiecare an, oamenii din Imparatia Pernelor mergeau la targ. Se faceau doua targuri pe an, unde veneau si Imparatiile vecine : Imparatia Vinului, Imparatia Branzei, Imparatia Oitelor, Imparatia Cantecelor, Imparatia Pisicutelor.

Cele doua targuri erau unul primavara si unul toamna. In zilele de targ, cate 3 de fiecare data, era mereu vreme buna. Soarele sus pe cer le lumina zilele, dar nu dogorea prea tare. Cativa nori razleti se jucau cu formele pe cer, dar nu indrazneau sa umbreasca pamantul si cu atat mai putin sa lase ploaia sa cada. Noaptea venea tarziu si era luminata de razele lunii. Iar in cele 3 zile de targ, oamenii din toate imparatiile se intalneau si povesteau, isi aratau ce mai inventasera, faceu targ mare si cumparau toate bunatatile facute de imparatiile vecine. Iar in fiecare seara se facea mare balci, cu muzica, caluti de lemn, caluti mici numiti ponei, carusele si tombele cu premii frumoase. Femeile pregateau mese bogate si imbelsugate cu gustari bune de te lingeai pe degete, fetele tinere le ornau mesele cu flori si fructe, barbatii faceau jarul si prajeau carnea, iar baietii se faceau de ajutor pentru cei din jur. In restul zilei, oamenii din Imparatia Branzei cumparau perne, vin, oite. Cei din imparatia Vinului cumparau multe perne colorate, iar oamenii nostri din Imparatia Pernelor cumparau primavara puiuti mici pufosi si galbeni, ca sa aiba oua tot restul anului pentru prajituri si omlete, iar toamna cumparau purcelusi ca sa aiba de Craciun carnita pentru sarmalute si sunculita afumata.

… va continua…

Leave a response »

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!