spacer

Gând. Credem ce ne e la îndemână.

 

Credem, mai degrabă, ceea ce ne este la îndemână.

Dacă sursa este de încredere, dacă rezonăm cu ceea ce ajunge la noi, credem fără a cerceta prea mult, căci ne este la îndemână să o facem. Credem și dăm mai departe. Iar la rândul nostru, suntem sursă de încredere pentru altcineva.

Avem, fiecare dintre noi, o mare responsabilitate pentru ceea ce transmitem, pentru tot ceea ce devenim parte. De aceea nu trebuie să credem totul fără a cerceta – fără a verifica sursa informației, fără a ne interesa de alte opinii.

Ceea ce este bun pentru noi, nu este bun pentru toți. Ceea ce știm să ascultăm selectiv noi, alții iau de bun în mod direct. Ceea ce este clar glumă pentru noi, nu este și pentru alții. Avem deopotrivă răspunderea înțelegerii înțelepte a lucrurilor care ajung la noi, cât și răspunderea distribuirii cumpătate a informației.

Nu știu de ce, dar tare am simțit nevoia de-mi aduce aminte acest lucru, de a-l readuce aminte și altora. Poate pentru că prea rapid, prea liber și prea fără de lege circulă informația. Ceea ce este nemaipomenit de bine, dar și incredibil de periculos.

Asta de jos e treabă sigură :). Ca o imensă păpădie, puf de ciulin. Foto personală, să tot aibă vreo săptămână. Deci acum știm când înflorește. Pe cuvânt de șoim!

spacer

„The promises we make” – Orville Stoeber

„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) – Orville Stoeber – este melodia pe care în ultimele săptămâni o ascult mult, mult, în reluare. Cam de vreo cincisprezece ori pe zi, cel puțin :). Am auzit o frântură din ea într-un film, apoi am căutat-o. Este ca… un fel de pansament mângâietor, o melodie blândă, ale cărei versuri sunt profunde, odată ce le înlături conotațiile triste.

„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) a fost scrisă pentru un muzical care în cele din urmă nu s-a mai realizat, după cartea „Green Angel” (Îngerul verde) de Alice Hoffman. În poveste, o fată își vede orașul distrus, la fel și familia ei. Ea își dorește să-i atingă și să-i vadă din nou pe cei dragi, în timp ce lumea se scurge într-un loc întunecat și singur.

N-am găsit deloc versurile pe marele internet, așa că m-am apucat să le transcriu, ca pe vremea când eram în liceu. De data asta cred că le-am nimerit mai bine, integral sper eu, deși nu garantez ;). Și am încercat și o traducere, pentru a-i da valoare și în fața celor ce nu cunosc limba engleză. Orice corecții ale textului în engleză, sau sugestii cu privire la traducere, sunt binevenite.

The Promises We Make – Orville Stoeber

I wanted desperately to hold you
And told you as much
As flowers tenderly enfold you
And claim to your touch

Nobody told me life was endless
For of these things we dare not speak
I know the world’s not cold and friendless
It’s more the company you keep

I spent all day inside a garden
Waiting in vain
I felt the rain and watch it harden
On a shivering plane

Nobody warned me of these feelings
The clever lies we must forsake
The fear we spend our lives concealing
From all the promises we make

And still I’m left without an ending
Pretending you’re near
But I can still go on remembering
Pretending you’re here

Promisiunile pe care le facem – Orville Stoeber

Am vrut cu disperare să te țin
Și să-ți spun atât de multe
Așa cum florile te îmbracă delicat
Și-ți cer atingerea

Nimeni nu mi-a spus că viața ar fi veșnică
Căci despre aceste lucruri nu îndrăznim a vorbi
Eu știu că lumea nu-i rece și neprietenoasă
E mai degrabă compania pe care o păstrezi

Mi-am petrecut întreaga zi într-o gradină
Așteptând în zadar
Am simțit ploaia și am urmărit-o întețindu-se
Pe o întindere cutremurată

Nimeni nu m-a prevenit asupra acestor sentimente
Minciunile istețe pe care trebuie să le abandonăm
Frica în care ne petrecem viețile ascunzându-ne
De toate promisiunile pe care le facem

Și-am rămas în continuare fără un sfârșit
Pretinzând că ești aproape
Dar încă pot să-mi amintesc
Pretinzând că ești aici…

spacer

Gând. Temeri omenești.

Gândul zilei mele: omul se teme cel mai mult de ceea ce ar putea găsi în interiorul său.
Paradoxal, pentru că exact acolo poate găsi cele mai bune resurse de care are nevoie.

Se teme pentru că știe, intuitiv, cât zace în el. Și știe că revelația i-ar pune în pericol stabilitatea și siguranța de care se bucură. Iar o părticică din el vrea „liniște” și face orice ca să îl țină în loc. Îi face rost de scuze. Știe că odată ce va găsi ceea ce are deja, va avea responsabilități în plus față de lume și că-și va dori să și le îndeplinească și că nu se va putea împotrivi.

Cine știe, poate ca părticica aceea din fiecare este, pur și simplu, un test. Un test pe care îl putem trece doar individual. Putem primi ajutor din exterior, dar examenul îl dăm singuri, nu poate merge altcineva în locul nostru.

În interiorul fiecăruia dintre noi sunt cele mai bune resurse, cele absolut necesare, ce nu pot fi împrumutate. Pot fi copiate, dar nu pot fi simulate la infinit. Trebuie trezite din adormire și folosite. Sunt acele resurse susținătoare și aliniate cu firea fiecăruia, acele resurse care ne pot urca mai sus decât ne putem imagina.

În interiorul nostru găsim bunătatea și iubirea, care ne pot speria. Dar sunt acolo pentru a da mai mult decât primim, acela le este rolul.

În interiorul nostru găsim puterea de a trece peste greutăți și înțelepciunea de a o face cu folos și cu integritate.

În interiorul nostru găsim talentele pe care sunt acolo pentru a fi exploatate pentru a aduce frumusețe și calitate vieții.

Un pas, o rasucire pe călcâi jur-împrejur, o privire în oglindă, un dialog cu sine. Și un salt în necunoscut, cu încredere că vei afla din mers cum să îți deschizi aripile. Atât e nevoie.

spacer

Gând. Locul omului.

Locul omului este între oameni. Să aibă cui oferi și de la cine primi.
În solitudine este doar el și Dumnezeul său.

Cred că nu-i nimic rău în solitudine, dacă există un drum spiritual care așa merge. Dar e periculoasă atunci când duce la sălbăticirea deprinderilor sociale, sau când retrasul pierde suportul moral.Gând. Locul omului.

Cred că locul nostru este între oameni. Da, de preferat cât mai mult între cei care ne trag în sus, care ne determină să fim din ce în ce mai buni. Da, de preferat între cei cu care împărtășim valori comune. Dar să avem inimile și mințile deschise către toți. Diversitatea unei comunități crește valoarea acesteia.

Nu sta în casă, nu fugi de lume. Mai ales dacă ai ajuns să crezi că oamenii rănesc. Mai ales dacă tu consideri că gândești mai profund decât ei. Mai ales dacă cei din jur te lasă să te retragi. Ieși printre oameni. Vorbește, râde, învăță împreună alături de ei. Fii.

spacer