ești ceea ce faci

Remarc, atât în plan personal cât şi profesional, trei tipuri de comportamente caracteristice oamenilor pe care îi apreciez. Cu siguranță că nu se remarcă în fața tuturor prin aceleași atuuri, pentru că nu toți le vor recunoaște pe acelea. Sincer vorbind, nu avem ochi pentru tot ceea ce am putea să vedem, astfel încât nu vom lua în seamă atitudinile pe care le considerăm lipsite de importanță. Dar vom remarca acele lucruri care au valoare pentru noi, la momentul Z de observație. Intrând într-o buclă cauză-efect, apreciez ceea ce mă interesează și observ ceea ce nu remarcam mai demult.

Este atât de simplu, atât de la îndemână:
– să asculţi
– să îţi faci timp
– să acţionezi

Oamenii sunt ceea ce fac, sunt ceea ce spun, sunt felul în care ascultă ca să înțeleagă.

spacer

exerciții de trecut

Cum ar fi…
… un weekend întreg să nu-ți folosești telefonul mobil, nici televizorul, deși nu ești nici pe munte, nici în roaming, și fără să dai semne de sevraj;
… câteva zile la rând să setezi televizorul pe imagine alb-negru;
… dacă te-ai obișnuit să-ți faci cumpărăturile cu mașina, să cari doar cu brațele toate cumpărăturile timp de două-trei săptămâni;
… să folosești zahăr și făină, doar în limita unei rații de o lună;
… următoarele telefoane de „la mulți ani” să le înlocuiești cu felicitări trimise din timp prin poștă;
… iar lista poate continua…

Cum ar fi să facem niște exerciții de aducere aminte? Să nu uităm de unde am plecat. Să apreciem ceea ce avem (și luăm acum drept normalitate) cu aceeași încântare de acum ani de zile când lucrurile abia se conturau altfel.

spacer

limite şi bariere în arii închise

Cam cât de jos poţi urca? Iată o întrebare care, oricât de ciudat ar părea, nu este greşită.

Hm, se pare că am chef de comparaţii şi de dat cu părerea 🙂 dar vă asigur că am o scuză. De fapt, treaba e mult mai complexă. Un studiu de caz mi-a aterizat direct în palme. Eh, nu chiar în palme, ci în cămară. Se făcea că într-o cutie de plastic cu capac au zăcut mai mult decât era cazul nişte seminţe de diverse, reprezentând fosta mâncare a amicilor mei hamsteri. O întreagă populaţie de gâze a luat naştere în acel mediu închis şi precar oxigenat. De două zile am descoperit lumea lor. Mă fascinează mica lor civilizaţie. Şi spre ghinionul lor, în loc să le eliberez, le ţin sub observație. Fără încetare, gâzele urcă. Fiecare membru al populației, neîncetat, într-un du-te vino dureros: escaladarea temeinică a peretelui turnului de cleştar, atingerea emoționantă a iluziei unui „dincolo”, speranţa bordurii libere, apoi căderea. Prima cădere, a doua, a treia, a suta. Curmând brusc urcarea, la câţiva paşi după ascensiune sau la finalul drumului, căderea nu le opreşte. O iau din nou de la capăt, cât de curând.

La fel şi noi. Sau unii apropiaţi nouă (pentru cine nu are de ce să se identifice).

Poţi lupta, poţi urca, te poţi autodepăşi de multe ori. Dar nu vei putea ajunge deasupra celui de mai de sus din colectivitatea ta. Dacă vrei mai spre soare, trebuie să te rupi de zona care te ţine prizonier. Opțiunile sunt doar două: îți găsești altă colectivitate, adoptivă, unde vei putea staționa până la o nouă detașare sau îți mobilizezi colectivitatea, ca întreg, către noi orizonturi.

Acum, după toată desfășurarea de gânduri, mă mai bântuie doar unul. Noi, oamenii, putem să o facem. Ține doar de noi. Gâzele mele nu au un viitor prea luminos însă: ori le mai țin priozoniere până la decesul societății lor, ori le eliberez și vor cunoaște bucuria spațiului și timpului doar până când le va prinde ploaia sau un cioc în zbor. Nu au avut nicio șansă, dinainte de a fi.

q.e.d.

spacer

stare de seară

căderea nopții, peste noi
vine agale
printre albastre picături
de rouă coaptă

glas de izvor, jucânde chicoteli
gânduri de apă
muguri efervescenți în palme
alunecând ușor

cascadă creionată fugitiv
cu degetele lungi
de pianist cu ochii blânzi
cu sufletul ascuns după condeie

în goană după ne-ntâmplat
îmbrățișând parcursul
e însăși devenirea un fior
de amintiri, de vals, de viitor.

© Iustina Dorobanțu, 2015

spacer

pericole la îndemână

Cea mai neagră zi din an nu este cea în care traversezi neglijent strada. Cum nu este nici cea în care nu te uiți pe unde calci, la marginea podului fiind. Ci este cea în care renunți la tine, la ceea ce ai putea fi, mai mult decât acum.

Pentru că dacă în primele cazuri ar putea să te salveze providența sau norocul chior – după cum vrei să crezi sau să îi dai un nume, în cea din urmă situație nu meriți să fii salvat. Intenția autodistrugerii, într-o societate care are nevoie de fiecare făptură mobilizată în planul renașterii, nu va scăpa nepedepsită.

image

spacer