rânduri de gânduri

„The promises we make” – Orville Stoeber

„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) – Orville Stoeber – este melodia pe care în ultimele săptămâni o ascult mult, mult, în reluare. Cam de vreo cincisprezece ori pe zi, cel puțin :). Am auzit o frântură din ea într-un film, apoi am căutat-o. Este ca… un fel de pansament mângâietor, o melodie blândă, ale cărei versuri sunt profunde, odată ce le înlături conotațiile triste.

„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) a fost scrisă pentru un muzical care în cele din urmă nu s-a mai realizat, după cartea „Green Angel” (Îngerul verde) de Alice Hoffman. În poveste, o fată își vede orașul distrus, la fel și familia ei. Ea își dorește să-i atingă și să-i vadă din nou pe cei dragi, în timp ce lumea se scurge într-un loc întunecat și singur.

N-am găsit deloc versurile pe marele internet, așa că m-am apucat să le transcriu, ca pe vremea când eram în liceu. De data asta cred că le-am nimerit mai bine, integral sper eu, deși nu garantez ;). Și am încercat și o traducere, pentru a-i da valoare și în fața celor ce nu cunosc limba engleză. Orice corecții ale textului în engleză, sau sugestii cu privire la traducere, sunt binevenite.

The Promises We Make – Orville Stoeber

I wanted desperately to hold you
And told you as much
As flowers tenderly enfold you
And claim to your touch

Nobody told me life was endless
For of these things we dare not speak
I know the world’s not cold and friendless
It’s more the company you keep

I spent all day inside a garden
Waiting in vain
I felt the rain and watch it harden
On a shivering plane

Nobody warned me of these feelings
The clever lies we must forsake
The fear we spend our lives concealing
From all the promises we make

And still I’m left without an ending
Pretending you’re near
But I can still go on remembering
Pretending you’re here

Promisiunile pe care le facem – Orville Stoeber

Am vrut cu disperare să te țin
Și să-ți spun atât de multe
Așa cum florile te îmbracă delicat
Și-ți cer atingerea

Nimeni nu mi-a spus că viața ar fi veșnică
Căci despre aceste lucruri nu îndrăznim a vorbi
Eu știu că lumea nu-i rece și neprietenoasă
E mai degrabă compania pe care o păstrezi

Mi-am petrecut întreaga zi într-o gradină
Așteptând în zadar
Am simțit ploaia și am urmărit-o întețindu-se
Pe o întindere cutremurată

Nimeni nu m-a prevenit asupra acestor sentimente
Minciunile istețe pe care trebuie să le abandonăm
Frica în care ne petrecem viețile ascunzându-ne
De toate promisiunile pe care le facem

Și-am rămas în continuare fără un sfârșit
Pretinzând că ești aproape
Dar încă pot să-mi amintesc
Pretinzând că ești aici…

spacer

Gând. Temeri omenești.

Gândul zilei mele: omul se teme cel mai mult de ceea ce ar putea găsi în interiorul său.
Paradoxal, pentru că exact acolo poate găsi cele mai bune resurse de care are nevoie.

Se teme pentru că știe, intuitiv, cât zace în el. Și știe că revelația i-ar pune în pericol stabilitatea și siguranța de care se bucură. Iar o părticică din el vrea „liniște” și face orice ca să îl țină în loc. Îi face rost de scuze. Știe că odată ce va găsi ceea ce are deja, va avea responsabilități în plus față de lume și că-și va dori să și le îndeplinească și că nu se va putea împotrivi.

Cine știe, poate ca părticica aceea din fiecare este, pur și simplu, un test. Un test pe care îl putem trece doar individual. Putem primi ajutor din exterior, dar examenul îl dăm singuri, nu poate merge altcineva în locul nostru.

În interiorul fiecăruia dintre noi sunt cele mai bune resurse, cele absolut necesare, ce nu pot fi împrumutate. Pot fi copiate, dar nu pot fi simulate la infinit. Trebuie trezite din adormire și folosite. Sunt acele resurse susținătoare și aliniate cu firea fiecăruia, acele resurse care ne pot urca mai sus decât ne putem imagina.

În interiorul nostru găsim bunătatea și iubirea, care ne pot speria. Dar sunt acolo pentru a da mai mult decât primim, acela le este rolul.

În interiorul nostru găsim puterea de a trece peste greutăți și înțelepciunea de a o face cu folos și cu integritate.

În interiorul nostru găsim talentele pe care sunt acolo pentru a fi exploatate pentru a aduce frumusețe și calitate vieții.

Un pas, o rasucire pe călcâi jur-împrejur, o privire în oglindă, un dialog cu sine. Și un salt în necunoscut, cu încredere că vei afla din mers cum să îți deschizi aripile. Atât e nevoie.

spacer

Gând. Locul omului.

Locul omului este între oameni. Să aibă cui oferi și de la cine primi.
În solitudine este doar el și Dumnezeul său.

Cred că nu-i nimic rău în solitudine, dacă există un drum spiritual care așa merge. Dar e periculoasă atunci când duce la sălbăticirea deprinderilor sociale, sau când retrasul pierde suportul moral.Gând. Locul omului.

Cred că locul nostru este între oameni. Da, de preferat cât mai mult între cei care ne trag în sus, care ne determină să fim din ce în ce mai buni. Da, de preferat între cei cu care împărtășim valori comune. Dar să avem inimile și mințile deschise către toți. Diversitatea unei comunități crește valoarea acesteia.

Nu sta în casă, nu fugi de lume. Mai ales dacă ai ajuns să crezi că oamenii rănesc. Mai ales dacă tu consideri că gândești mai profund decât ei. Mai ales dacă cei din jur te lasă să te retragi. Ieși printre oameni. Vorbește, râde, învăță împreună alături de ei. Fii.

spacer

dimineți și dimineți. din ce în ce mai bune!

Mă trezesc, îmi sună în cap alarma de pe telefon. Snooze. La câte 5 minute, cât pot de mult. Căci mă descurc să fiu gata într-un sfert de oră. Da! Mie nu-mi ia o oră să mă aranjez. Fugim rapid în mașină și traversăm orașul înspre serviciu, fiecare înspre al său. Fără vreun chef, dar pentru că știu dintotdeauna că obligațiile sunt obligații și trebuie să facem lucrurile fără să ne plângem inutil, cum o fac alții. Totuși, e bine că de multe ori sunt pe locul pasagerului, sunt obosită. Sau adormită? Probabil. Iau un covrig și-mi ține de mic dejun la birou. Noroc că nu sunt rea de mâncare, pot funcționa fără mai nimic până după prânz.

Mă trezesc, pfu așa devreme, îi pregătesc rapid hainele, ne îmbrăcăm și noi rapid și ne aruncăm toți trei în mașină. Drumul este lung, timp de o oră am cum să o mai aranjez un pic, până ajungem la grădiniță. Nu prea am timp de-a lungul săptămânii, dar există weekend-urile, iar eu am descoperit că rezist cu puține ore de somn. Cât pot, din ce mi se pare interesant, trag de mine să mai rezist puțin în noapte și scriu. Viața merită să fie descoperită și aprofundată, întoarsă pe toate părțile, sunt atâtea întrebări pe care să ni le punem, poate cândva vom ajunge să cunoaștem toate răspunsurile.

Mă trezesc, mă uit la ceas, mai e o oră până când va suna alarma. Mă bucur că pot profita de somnul dulce de dimineață. Sună. Îi dau snooze. Primele 10 minute. Le folosesc să abordez un zâmbet larg și o mulțumire imensă, fără să mă gândesc la ceva anume, doar fac o baie de stare de bine. Sună. Snooze. A doua tură de 10 minute. Mă gândesc deja la ziua de azi, la cum voi face lucrurile unul după altul, cu curaj și reușite, la cum voi aborda o parte din ceea ce am făcut, la câteva pe care le voi lăsa în seama Universului să le rezolve, la faptul că orice poate fi înfăptuit, la cum voi intra în noua zi știind că se va încheia cu bine. Mă mai gândesc cu recunoștință cât de bună a fost ziua de ieri, și că și cea de azi va fi cel puțin la fel de minunată. Mă ridic în pat, îi pregătesc hainele pentru școală, sandwich-ul și încerc să mă asigur că vor pleca la timp. Și o vor face, doar am ajutor de nădejde. Închid ușa, îmi rămâne timp pentru mine, să îl umplu după cum îmi dorește inima: un mic dejun, o cafea, poate cinci minute la aer curat, poate un dans de învigorare, poate doar să stau întinsă pentru o porție de relaxare. Cu zâmbetul pe bune, închid ușa în urma mea și plec în noua zi.

Între primul și al treilea paragraf e o diferență de câțiva ani, dar mai ales de vreo două ore pe ceas pentru primul moment al zilei. E diferența care face diferența. Întâi m-am trezit cu zâmbetul pe buze și asta m-a făcut să intru cu voie bună în zi? Sau am încheiat cu voie bună, motiv pentru care mă pot trezi devreme cu mai mare dragul? Cum nu putem zice dacă întâi a fost oul sau găina, nici eu nu pot spune ce a fost mai întâi. A fost câte puțin din fiecare. Au fost pe rând și împreună, s-au susținut și creat reciproc ca obiceiuri.

Și la mine pe stradă plouă, vă asigur, nu-i doar senin și primăvară. Cum vă pot asigura că n-am vreo stare de euforie generată de vreo chestie chimică. Nu. Chimia asta a stării de bine vine din interior. Trebuie însă să și vrei, că nu-ți pică din cer, și nici nu se instalează cu forța, împotriva nonșalanței tale de moment. Dar se poate, atunci când vrei. Nu sunt doar vorbe, povești din cărți de adormit oamenii mari, ci este vorba despre schimbări care se pot întâmpla cu adevărat. Iar când îți este bine… îți este cu mult mai bine decât îți imaginai că ar putea fi. Nu pot clădi prin cuvinte suficient, astfel încât să conving logic, de aceea pentru a merge mai departe către mai bine este nevoie de credință și deschidere către nou și necunoscut. Și când ai și șansa să întâlnești acei oameni care te ajută cu o vorbă înțeleaptă, cu un model de viață, cu un proces de învățare, cu susținere, este cu adevărat extraordinar. Chiar și cei care (cu sau fără voia lor) te pun în situații dificile, își au partea lor de contribuție în tot ceea ce înseamnă schimbarea și evoluția. Le mulțumesc din tot sufletul meu, însă nu îi voi numi astăzi aici, să nu se piardă printre restul rândurilor, merită mult mai mult.

Scriu toate astea… pentru că exact aceasta este ideea acestui loc, de a vorbi despre pașii prin viață care ne poartă în ritmuri nebănuite către tot felul de descoperiri. Iar când ceea ce povestesc poate fi de folos cuiva, pentru a învăța ceva, mă bucur mult. Putem învăța foarte mult unii de la alții. Avem nevoie doar de un strop de vulnerabilitate și un strop încredere: unul pentru a împărtăși cu alții propriile experiențe și unul pentru a înțelege și accepta ceea ce ni se povestește. Și, evident, de discernământ, pentru a face cele mai bune alegeri pentru propria persoană.

Frumusețea serii de astăzi? Este în buțica de curcubeu care s-a mutat de pe un nor pe altul. Fără strop de ploaie.

Apoi, apusul.

Unic și spectaculos de fiecare dată.

Fiecare este zi este o minune între minuni; fiecare suflet întâlnit, fiecare floare, fiecare cântec de vânt sau sclipire de soare – sunt toate șansele pe care le avem pentru a ne bucura din plin de prezent, pentru a-l trăi frumos și responsabil, pentru a fi pentru alții ceea ce am vrea să fie ei pentru noi, pentru a oferi cu drag fără să așteptăm nimic în schimb.

Și, așa cum am zis încă de acum ani de zile, când de fapt nu știam cu adevărat valoarea și puterea acestui motto, zâmbește către viață, iar viața îți va zâmbi înapoi.

spacer

primii maci, 2017

 

Primii maci din acest an mi-au apărut în cale de dimineață.

Primii maci din acest an au prins culoare într-un loc în care nu i-ai căuta.

Primii maci din acest an mi-au apărut în cale de dimineață, în locul care ar părea cel mai nepotrivit ochiului. Să tot fie o mie alți metri unde ar fi putut alege să apară.

Primii maci de anul acesta au venit să schimbe locul. Primii maci de anul acesta au fost, îmi pare, pentru cei ce privesc cu atenție, pentru cei ce se opresc să savureze momentul chiar și acolo unde totul îți spune pleacă! aici e urât.

Am reușit oare să vă transmit entuziasmul și încântarea mea? Nu doar pentru că primii maci au apărut lângă câmpul galben de rapiță, ci și pentru tot ceea ce pot să transmită prin nediscriminarea afișată. Mi-au plăcut mult și mi-am dorit să strig asta în gura mare 🙂 !

Macii aceștia mi-au povestit despre toleranță, frumusețe, iubire, personalitate, curaj, despre a fi diferit, despre a face diferența în lume, despre depășirea ideilor preconcepute și a limitelor.

O lume minunată și o primăvară de excepție, nu-i așa? 😉

spacer