jurnal

aromă de amintiri. one of us.

Marţi seara, o zi ca oricare alta. Oare ce ar putea să-mi aducă? Nu-mi pun prea multe întrebări, mă gândesc doar la cele câteva lucruri pe care le am de făcut în seara respectivă. În primul rând, să culeg copilul de la grădiniță. E deja şapte şi probabil aşteaptă cu nerăbdare să o luăm acasă. Azi e rândul meu, rând care vine destul de rar, întrucât mereu fug de responsabilitatea volanului. Dacă tot suntem de capul nostru, ca fetele, dăm un ocol pe drumul spre casă. Nu la mall, asta va fi probabil peste vreo zece ani. Pe la bunici. Îmbrățișări, pupici, ce te-ai înălţat, vrei o carte cu păsări şi cuiburi, cam pe aici se învârte dialogul. Cu mine, mai domol, sunteţi bine, atunci e bine. Evident, nu pomenesc nimic de cele x zile cu antibiotic şi drumurile la dentist din ultima săptămână. Na, că o să afle de aici, când şi dacă o să se mai joace tata de-a internetul. Plec cu drag de la ei, cu drag pentru gâza mea de pe bancheta din spate, cu drag de dragii mei pe care îi las în urmă, cu drag de mers acasă, cu drag de domnul meu care a ajuns deja. Cu supradoza asta de bună dispoziţie dau drumul la radio şi pornesc pe străduțele întortocheate. Surpriză… Un iz de a-fost-cândva-odată.

Nu-s amintiri exacte, nu-i un ce anume, nu-i o întâmplare anume, e amintirea unei stări, a mirării, a bucuriei, a descoperirii. E un ceva care nu e clar localizat în timp, ci doar încadrat într-un interval. E amintirea telefonului cu disc de pe care am sunat la radioul care lansase întrebarea, am zis One of us, am auzit bine, aşa e, cum te cheamă, să vii să ridici caseta, nici nu mă dezmeticisem bine, nu ştiam ce să cred, chiar oi fi câştigat, sau nu, dar uite îmi zice numele la radio… Îmi aduc aminte călcarea în picioare de la ridicarea premiilor, îmbulzeala de oameni de la parterul unui bloc din Piaţa Victoriei, apoi îmi aduc aminte cum am mai avut de câteva ori noroc, mereu la prima încercare, niciodată la a doua sau a treia. E o oarecare senzaţie să-ţi vezi numele pe lista câştigătorilor, mai ales când e vorba de revista favorită. Toate astea îmi trec rapid prin cap, să fi durat toată călătoria asta în timp cât lungimea unei strofe, dacă e să măsurăm timpul prin metode convenţionale. În timp real, timp adevărat, expandat, a fost o întreagă excursie. O plimbare printre amănunte, mirări, senzaţii, impresii. Mi-aduc anume videoclipul şi cât de extravagantă şi îndrăzneață îmi păruse cântăreţa, cu cercelul ei prins în nas, ca să nu mai zic de versuri. La timpul acela îmi părea un simbol al curajului, al exprimării libere, fizic şi verbal. Erau deja nişte ani buni trecuţi după ’89, dar ciocnirea civilizațiilor era încă la început. Poate era şi ciocnirea vârstelor, când bariera dintre alb şi negru îşi începuse procesul de tranzit, odată ce linia perfect dreaptă şi împărțitoare în două jumătăți egale nu mai avea sens.

If God had a name, what would it be?
And would you call it to his face,
If you were faced with Him in all His glory?
What would you ask if you had just one question?
[…]
What if God was one of us?
Just a slob like one of us?
Just a stranger on the bus
Trying to make His way home?
[…]
If God had a face, what would it look like?
And would you want to see
If seeing meant that you would have to believe
In things like Heaven and in Jesus and the saints
And all the prophets?

spacer

De ce mă las de facebook

Acest articol nu este o scuză. Acest articol îl consider a fi unul de bun-simţ, dedicat tuturor prietenilor de pe facebook, fie ei apropiaţi reali sau cunoştinţe din online. Acest articol explică de ce m-am săturat de facebook, cât şi de ce nu-mi închid complet contul.

Să încep cu ultima parte, de fapt. Nu-mi închid contul ca să pot lăsa vizibil un link permanent către aceste explicaţii, să fie uşor de găsit pentru cei care îmi poartă de grijă, pentru cei curioşi de la mama-natură sau pentru cei care mă caută pe facebook ca să se lamurească dacă sunt ok sau nu ca om – nu de alta, dar în ultimul timp umblă vorba că sigur e ceva în neregulă cu cei care n-au cont de fb. [pauză de râs] Da… există oameni care pot să creadă aşa ceva! Şi nu pot să-l închid pentru că aş pierde nişte pagini de care încă sunt legată afectiv şi care ar dispărea odată cu contul meu de fb.

De ce am ajuns la saturaţie cu facebook ăsta? Pe de o parte, prea multă informaţie. Pe de altă parte, dependenţa. Ajunsesem să deschid în fiecare dimineaţă aplicaţia, când abia făceam ochi. Fără să caut ceva anume, fără aşteptări, doar pentru că devenise un obicei. Nu ştiu cum e la alţii fb (sau ştiu 🙁 din păcate) dar la mine nu era un radio-şant. Cu toate astea, aflam mai mult decât aveam nevoie. Mă bucur pentru fericirea altora, dar nu mai vreau să ştiu care în ce parc a fost, ce a făcut x sau y la petrecerea de Crăciun sau pe ce plaje îndepărtate a ajuns careva. Astea sunt informaţii personale. Incredibil cum ne face fb să spunem tot, să raportăm, să declarăm, de bună voie, cu date precise, cu poze, cu localizare… Eu nu mai vreau să aflu de pe fb despre cei din jurul meu. Dacă avem ceva de vorbit şi povestit, o putem face la o cafea, la un ceai… Nu neg aportul foarte important în regăsirea oamenilor pe care drumurile i-au dus departe, sau chiar în mobilizarea persoanelor pentru ieşirea la vot cu ocazia ultimelor alegeri prezidenţiale. Nu neg că aşa aflăm despre măgării legislative cu care altfel nu am fi fost la curent. Dar aleg dacă plătesc sau nu pentru asta cu informaţii despre mine sau cu încărcarea minţii cu informaţii inutile. De aceea în fluxul meu de ştiri apar acum foarte puţine informaţii, din ce în ce mai puţine, doar cele pe care le-am considerat impotante pentru mine. Toţi prietenii mei sunt sub statul unfollow, adică figurăm prieteni dar nu văd absolut nimic din ceea ce postează ei, decât dacă intru în mod special pe paginile lor. Nu mai vreau să aflu de pe facebook când a fost cutremur, dacă ninge sau plouă, nici dacă sărbătorim weekend-ul.

M-am lăsat de facebook pe la începutul lunii decembrie, când mi-am dezactivat aplicaţia de pe telefon (din păcate nu poate fi ştearsă, lucru care m-a enervat teribil). De atunci, intru o dată pe zi, pentru a curăţa, pentru unfollow, pentru a şterge sau trece în status privat postarile vechi. Şi durează să ştergi câţiva ani de activitate…

Oare am învăţat suficient din acestă experienţă? Oare voi reuşi de acum înainte să am mai mult discernământ, să renunţ mai din scurt la ceea ce nu e pentru mine? Rămâne de văzut…

spacer

Sărbători fericite!

Bradul_2014Dragi trecători prin viaţă, dragi trecători pe aici, vă doresc să aveţi sărbători liniştite şi aducătoare de bucurii. Vă doresc un Crăciun aşa cum aveţi nevoie. Vă doresc să vă puteţi bucura de ceea ce aveţi. Vă doresc gânduri bune de oferit. Vă doresc pace în suflet, vă doresc înţelegere cu ceilalţi. Vă doresc linişte şi mulţumire. N-o să vă doresc de toate, dacă din toate cele dorite nu puteţi avea. Dar vă doresc să ştiţi să preţuiţi oamenii şi clipa, să culegeţi lumină din fiecare petic de cer.

Dragi oameni buni, Sărbători fericite!

spacer

Stele!

După ce mai de aproape o lună deasupra Bucureştiului a fost un plafon de nori care nu se mai dădea plecat, am fost absolut încântată în această seară să văd stelele. Mai ales că dimineaţă a nins cu nişte fulgi mari cât palma…

De fapt, am fost atât de emoţionată încât am strigat „Ia uite, se vede soarele!”. La nouă seara 🙂

spacer

încă o lecţie…

Cu durerea trebuie să ştii ce să faci.

Nu toate zilele vieţii sunt perfecte. Unele sunt încărcate cu momente pentru care nu ne pregăteşte nimeni. Nici măcar propria experiență. Iar când îţi spui că adevăratele probleme sunt altele, mult mai grave, îţi refuzi dreptul de a vărsa câteva lacrimi. Doar că durerea nu pleacă nicăieri. E acolo, e confuză, e un fel de simţire în stare latentă.

Eu nu am avut niciodată un animăluţ în casă. Eram un copil cuminte şi nu am pus prea multe întrebări şi nici nu am emis vreo cerinţă. Nu am avut niciunul până acum două luni. Un sufleţel mic şi simpatic şi-a câştigat statutul de membru al familiei. Până azi. Acum am o durere cu care nu ştiu ce să fac. Nu pot să plâng, ca nu vreau să dau tonul, mai ales că prichindica a primit destul de bine vestea, poate mult prea bine. Sunt tristă, necăjită, mă întreb dacă aş fii putut preveni, îmi reproşez că de dimineaţă mi s-a părut ciudat, îmi vine să plâng, îmi vine să mă abţin pentru că mai dureros ar fi fost dacă era cineva apropiat. Încerc să îmi pun ordine în gânduri, şi ştiu că asta o pot face aici, e un mecanism care e folosit şi de alţii. Dar nu merge. Azi nu îmi trece dacă scriu aici :(. Mă duc să sap un locşor în grădină. Să doarmă sub stele de acum înainte. Noapte bună.

Azi n-am chef să învăț ce să fac cu durerea. Deşi bine ar fi fost să ştiu deja. Cum ziceam, noapte bună.

spacer