jurnal

așa a început totul…

Totul a început cu o carte poștală. Poate e impropriu spus că a început, pentru că asta presupune că a existat si ceva după. Realitatea însă este un pic diferită. A urmat o pauză mare. Tot ceea ce a început cu fotografia unei picturi a lui Rene Magritte a stat undeva în fundal, făcându-și uneori apariția cu bucurie, alteori fiind doar umbra unei fantome stinghere ascunse după un tablou imaginar prins pe peretele gri. Apoi, a mai fost o carte. Pentru cineva care nu prea cocheta cu cititul, apăruse o carte care merita reluată iar și iar. Era o carte atât de plină de a fi, nu avea fisurile care se regăseau în aproape toate celelalte. Ce sunt fisurile unei cărți? Sunt cele miniscule (dar existente) distanțe între cuvinte, scăpări în șirul paginilor, care lasă cititorul să își creeze propriul curs al evenimentelor, o dată, și încă o dată, și încă. Până la capătul poveștii, cititorul a apucat să trăiască de atâtea ori… compunând și descompunând universuri parelele, toate plauzibile, toate incredibile, toate inacceptabile pentru personajele cu care se confundă. Dar în Adam si Eva lui Rebreanu, necesitatea și foamea de mai mult, de variante, de opțiuni, de eșecuri ale imaginației, toate acestea sunt hrănite de fiecare capitol.

Un univers întreg prins între gânduri. Atât de mult, care devine atât de puțin, brusc și sufocant. Deși greu de dus, nu e imposibil. Iar educația care a imprimat în sânge tipare precum așa e bine, așa e corect, așa e normal, creează ușor o deviație, un nou curs. Ani de zile trec. Drumul pare a fi cel bun, iar deviația pare să fi fost calea cea cu adevăr corectă.

Pe vulcani nu trebuie să îi crezi niciodată, nu-i așa? Pentru că focul care arde sub ei va alege să rămână nevăzut sau să dea un spectacol.

Încercasem o autoevaluare, ăsta-vară. Nu, n-a ieșit. Mama n-a crescut un bipolar, oricât de apetisant mi-ar fi sunat mie.

Am dat ieri peste niște fotografii ale lucrarilor lui Magritte. Nu se încadrează în normalitatea standard. Declic.

Credeam până ieri că m-am abătut din drumul meu. Că m-am pierdut printre foi de excel, printre calcule și seriozitate în detrimentul libertății culorilor. Credeam că hobby-urile sunt cele care mă mențin pe linia de plutire.

Dacă aș fi făcut dintotdeauna ceea ce mi-aș fi dorit, aș fi pictat, aș fi scris, aș fi fost o stea în centrul atenției. Dar n-aș fi știut niciodată ce pot în rest. Acum însă… știu. Pentru că am avut șansa de a face toate lucrurile pe care le-am făcut până acum.

Nu rezist pentru că o parte a mea o completează pe cealaltă, nu am chef de culori și cuvinte doar ca să scap de excelul din cap. Ci sunt ceea ce sunt, suma a tot ceea ce știu și a ceea ce îmi place. Și am, în sfârșit, atât libertatea cât și priceperea de a fi eu.

Totul a început cu o carte poștală. O carte poștală pe care nu am expediat-o niciodată. Pentru că se afla deja la cel mai potrivit destinatar. Totul a început cu mult timp în urmă, a rămas în stand-by și tocmai a pornit din nou. Un început, o continuare.

image

Rene Magritte, The Return (1940)

spacer

nu lăsa pe mâine

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi.
Pentru că poimâine nu vei putea repara ceea ce nu ai schimbat acum.

Uneori…. amânăm momentul în care să luăm o decizie, de parcă ar putea veni o zână care să facă lucrurile mai bune, mai frumoase, mai ușor de acceptat. Încercăm să furăm de la viață o bucată de timp în plus, de acomodare. Sau până la apariția unei minuni în cursul lucrurilor. Adevărul e că prea rar se poate întâmpla asta. Mai curând, ne păcălim singuri. Iar în starea de confuzie în care cufundăm mintea, ne e greu să formulăm corect dorințele, să cerem ceea ce vrem cu adevărat. Iar atâta timp cât la noi în grădină nu sunt lucrurile clar exprimate, cum ar putea Universul să comploteze pentru a ne scrie binele pe care îl așteptăm? Face, așa cum îi stă în obicei, tot ceea ce știe că e mai bine pentru noi. Dar până la a crede și noi aceleași lucru… e cale lungă.

Mai simplu și direct spus… nu lăsa pe mâine ce poți face azi. E mai dureros să regreți ce nu ai făcut decât să lucrezi să îndrepți ce ai făcut.

spacer

piese de puzzle

piese de puzzle
în mișcare
schimbându-și forma
rând de rând
șotron de zale colorate
mă uit la viață, ea la mine,
ne salutăm
că suntem, că putem.
și tocmai de-aia
avem o datorie.

viața ca puzzle – asta simt după parcugerea atâtor informații, după ce am plâns pentru ei, dar am răsuflat ușurată, după ce am încheiat un doliu național dar continui cu altul personal.

viața ca puzzle – unii se duc, alții vin.
pentru cei ce au fost, pentru cei ce suntem, pentru cei ce vin, pentru toți și pentru noi înșine avem o datorie: să privim înainte senini, cu lumină, dar fermi și neclintiți în cerințe și decizii, să ne croim propriul drum și să trăim viața noastră, nu a altora.

image

spacer

altceva. în echilibru între ce a fost și ce este.

Am început să mă uit la filme pentru oameni normali. Sau la filme normale, pentru oameni. Adică altceva decât SF. Nu de mult și nu în cantități mari, dar cum eu eram genul SF-only, e o schimbare mare. Sincer vorbind, am început acest articol pe la sfârșitul verii, când tocmai văzusem Toto și surorirle lui, apoi Stalingrad. A urmat Adio dar mai stau putin, iar în seara asta am văzut, în sfârșit, Gone girl. Așa că am zis că e cazul să ies în lume și să strig asta în gura mare. Nu sunt filme simple, nu sunt de umplutură; acesta e și motivul pentru care m-au prins. Nu doar că mi-au plăcut, dar le și recomand cu căldură. Iar eu cred că pot susține faptul că m-am schimbat. Mă uit la altfel de filme, ascult și altceva în afară de rock supărat, în fața cuvântului fericire nu mai pun particula ne și mi-am zis, în sfârșit, că dacă eu cred în puterea gândului, e cazul și să învăț să o folosesc. Îmi place timpul schimbărilor, aduce un aer proaspăt. Am chemat eu vreo schimbare? Cu voce tare, nu prea. Dar cred că am făcut-o din toți rărunchii, cu gândul. Poate că nici nu l-am auzit, de atâta zgomot de fond. Atunci reacția mea e de mirare și reticență, la început. Partea bună e că mereu reușesc să mă surprind în mod plăcut. Așa că aștept cu interes ziua de mâine, cât și cea de după, dar mai ales mă bucur de cea de acum.
Zile frumoase și surprize plăcute să avem!

spacer

1977. Jurnal nedorit.

Tocmai ce am terminat de mâncat două felii de pâine feliată prăjită, trase zdravăn prin icre și vinete, că mă gândesc să îmi verific pașii. Dau pe bluetooth – ON, dau actualizare și văd cifra mică, mică. Ce-i drept, un pic mai mare decât mă așteptam, anume fix 1977. Pfiu, până la cei 5500 setați ca target, așa, de Doamne-ajută, că vreo zece mii ar fi buni, mai e mult. Așa că-mi zic să ies din casă, să fac pași. Desculță prin iarbă, să iasă și de-o împământare sănătoasă. Du-te, vino, du-te, vino, tot așa până calc pe ceva ce tare cred că ar fi putut fi o vietate. Îmi zic că deja am făcut broasca praf, dar poate n-o fi broască, că alea au dispărut de ceva timp, parcă nici nu am mai auzit orăcăială peste drum. Deși.. poate n-am mai auzit pentru că am fost în vacanță, și dacă am fost în vacanță n-am prea fost pe acasă. Îmi iau papucii în picioare. Șlapi. De-ăia de 10 lei de la Cora, perfecți pentru o lady ca mine. Roz fondant, evident. Fâş-fâş cu ei prin iarbă. Mă uit după stele, mă uit după lună. Perfect! Relaxare. Puțină, dar e. Și e din belșug. Mă uit la lună… superbă. Nu știu dacă ați văzut-o în seara asta. Mare, abia ușor ștearsă în partea dreaptă, colorată ca un felinar cu bec vechi neeconomic. Cum mă uit la ea, îmi pare că dă în portocaliu, fix pantone de la serviciu. Măi să fie. Apoi de la pantone, mă gândesc la panetone, la Crăciun, coznac, aluat, panetone, dulce, pufos. Doar la asta nu e cazul să mă gândesc. Hai să-mi iau telefonul, să am altă preocupare, nu să merg hai-hui cu privirea-n sus. Și să și consemnez ceva, că prea am o stare de n-aș avea. Nu mai bine pun eu două vorbe aici, poveste seacă sub clar de lună? Și încep să merg din nou, dar cu ceva mai mare grijă, să nu prăpădesc și telefonul ăsta de pământ. Numai bine luna e acum mai sus, mai mică, mai galbenă și-am făcut și pași. Prag psihologic depășit. 2068.

image

spacer