jurnal

savoarea serii

Ascult liniștea. Îmi place. Mereu mi-a plăcut. S-a lăsat un vânt răcoros și foşneşte printre frunze. Se aud deja greierii și, dacă nu mă înșel, câteva broaște.

Ascult liniștea. Îmi place. Iar liniștea asta îmi pare darnică. E o liniște tipică de vară, vorbăreață și întunecată, complet diferită de liniștea albă a iernii.

Ascult liniștea și o savurez. Mâine e luni. Iată un motiv numai bun pentru a mai trage un pic de zi, ca de mânecile unui pulover.

S-au inventat multe cuvinte care să poată spune ceea ce simțim. Melancolie, bucurie, regret, supărare, detașare, resemnare, acceptare, fericire, entuziasm, regăsire… astea și multe altele. Sunt sigură că nu s-au găsit cuvinte pentru toate stările. Nici nu e nevoie. Eu una nu am nevoie să știu ce nume poartă. Am nevoie doar ca acestea să existe, să le cunosc, să le înțeleg, să le invit să stea sau să plece, după caz.

Savurez liniștea și mă regăsesc. Liniștită, ancorată în prezent și înțeleaptă, sper. Asta dacă înțelepciunea poate conviețui cu mândria. Va trebui să găsească o cale.

AMR 5. Sunt Iustina, îmi place glasul vântului pe sub nori și aștept să vină weekend-ul următor.

spacer

#100happydays

Când intri pe #100happydays, adică pe www-ul cu nume de o sută de zile fericite, te întâmpină o întrebare. Care? Intrați și veți vedea. Dar e evident care, nu? 😉

Am încercat acest exercițiu. Nu a durat 100 de zile. A durat cât o sută de zile și ceva umplutură între ele. Când am aflat de treaba asta, tocmai aflasem niște vești proaste. Apoi, ca un făcut, a început o cursă a evenimentelor neferite, când în plan colectiv, când în plan personal. Nu-mi ardea de zile fericite pur și simplu, dar am știut că e fix ceea ce am de făcut pentru ca starea de bine, de fericire, de bucurie să iasă la suprafață mai mult, mai efervescent, mai natural. Am prins din zbor momente pe care mi le-am păstrat direct în inimă. Pe altele, am reușit să le prind și într-o poză pătrată colorată. Am aflat despre mine ceea ce știam deja: că îmi plac dulciurile, cafeaua, jocul de culori și asimetria, vinul roșu, apusurile. Și că îmi apreciez fotografiile care pot trezi trăiri, sentimente sau gânduri răzlețe.

Încercați. Merită.

Să nu vă aud că mă întrebați ce e în prima poză. E un ie-pu-raș! Da, clar? Să nu avem discuții. E un iepuraș în parcul de distracții. Și parcul de distracții e mare, mare, cât un covor mic, adică foarte mare pentru opera unui copil. Deci e un desen perfect.

Această prezentare necesită JavaScript.

spacer

o sclipire de moment

Astăzi am avut o dimineață mai puțin obișnuită. M-am trezit… odihnită. Da 🙂 tocmai am spus un lucru banal, dar acesta este (a fost) ceva rar pentru mine. Nu sufăr de insomnii. Sufăr de altceva, mai grav: de dorința de a umple tot timpul, de a nu risipi nimic, de a lăsa somnul pentru mai târziu, mult mai târziu… Din când în când mă trezesc la realitate, apoi uit că am luat o decizie cu privire la minim șapte ore de somn și o iau de la capăt.

Ei bine, astăzi m-am trezit suficient de odihnită încât să înțeleg. Dar ca să ajung la revelația dimineții, trebuie să fac o paranteză.

Paranteză deschisă 

Îi citesc pe doi băieți simpatici: Joshua Fields Millburn & Ryan Nicodemus. Ei povestesc despre minimalism, despre cum lor le-a schimbat viața, despre cum mai puțin face loc pentru mai mult de trăit din plin. Ei vorbesc despre ceea ce câștigi când nu te mai împiedici în aglomerație. Îi citesc fără grabă, câte puțin, lăsând timp minții să înțeleagă. Vi-i recomand cu drag, să îi încercați. S-ar putea să vă regăsiți în vorbele lor și să aveți ce învăța.

Paranteză închisă.

Revenind la această dimineață… am înțeles că timpul este cea mai importantă resursă al cărei consum trebuie redus. Mai puțin, mai bun. Mai puține ore de veghe, mai mult de trăit.

Ce să mai zic în concluzie decât… somn ușor! 😉

spacer
spacer

repede…

S-a învârtit Pământul de patru ori câte patru ani la un loc…

Timpul s-a scurs, eu am crescut… încă învăț, încă mă minunez… Nu mai vin de mult timp la tine în zilele de iarnă. Nu mai ascult cu tine Europa Liberă fără știrea părinților… care pregătesc pe ascuns, acasă, bradul „lăsat” de Moș…

Nu mă mai sui în 133 ca să ajung la tine, nu mai vin nici pe jos. Acum e aglomerat prin oraș.

Acum am și eu două pisici care își fac veacul prin curte. Nu-s ale mele dar mi-s dragi. Acum mă lovește și pe mine câte o durere la genunchi când se schimbă vremea. Și o să-mi pun și eu, cândva, hortensii.

Nu mai am pick-up, nu mai am de ce să îmi doresc discul tău cu Dorina Drăghici, îl știi, ăla format mic. Nici pe ăla cu Tanța și Costel. Acum ascult muzică de pe o drăcovenie mică la care pot să și vorbesc la telefon, are și hartă, face o mulțime de lucruri. Acum nu mai sun cu fise când sunt pe drum.

Acum, fix acum, plâng. Știi, când eram puştoaică, mult timp îmi dorisem ceva special pentru data de 29 februarie. Așa, că era o zi disponibilă pentru a fi deosebită. Din 2000 încoace e doar o zi… o zi ca oricare alta… în care poți să pierzi, sau să îți iei rămas bun… Știi, de-aia nu îl sufăr eu pe Oprescu, că era șef la Municipal atunci.

Aveai un ruj verde care se făcea roșu când îl treceai peste buze. Nu, nu mi-am cumpărat așa ceva nici din primul salariu, nici din altul. S-a stins printre alte vise și dorințe… Dar să știi că am făcut multe. Multe bune. Cât să fii mândră de mine.

Poate că ți-ar veni să îmi zici că nu se cade să las vorbele astea libere lumii aici. S-au schimbat timpurile, să știi. Nu te mai trimite nimeni să te faci bine la cap, nu se mai vorbește doar în casă, ba chiar s-au inventat locuri unde oamenii să își spună ofurile către milioane de alții, dar nimeni nu mai ascultă pe nimeni cu adevărat.

S-au dus anii. Îți trimit un mărțișor. Cu şnur roșu și alb. Să ți-l pui mâine în piept, oriunde ai fi.

See you on the other side. Cândva, mai încolo.

dav

spacer