Archives

Soarelui

Mi-ai împletit vorbe în păr
Și te-am crezut de vorbă bună
De parcă stelele-mi erau cunună.

Și totuși nu; erau doar sus.

Te-ai coborât, ai răsărit,
Ai aruncat cu pete de culori,
Ai renovat tot cerul mii de ori.

Și tot de mii de ori l-ai șters cu nori.

Te-am tot privit, m-ai ignorat,
Apus de-apus, și-n orice zori,
Tu mă priveai pe-ascuns, și doar cu foc.

Și eu m-aș arde într-o clipă.

Mă întrebai de ce o cânt pe Lună,
De ce nu tu, de ce nu noi,
De ce, de ce, de ce culeg trei stropi de ploi…

Și când ne mai vedem încă o dată.

Tu doar să-apari, eu sunt aici
Cu ochelari de la eclipsă
Și ceasul pus la cinci jumate.

 

spacer

Cu răbdare

Ieri am încercat să fac ceva și mi-a ieșit prost, foarte prost. Ceea ce mi-a permis să trag niște concluzii. Nu zic asta aici nici ca să mă laud, nici ca să mă plâng. Ci pentru că scriind îmi pun în ordine gândurile. Și pentru că eu consider că este bine ca lucrurile învățate/înțelese să fie împărtășite, pentru că ar putea fi de folos cuiva care va trece întâmplător pe aici.

În zilele noastre putem învăța mult de la cei din jur iar accesul la informație este practic nelimitat. Ce face diferența, este modul în care alegem de la cine și de unde să învățăm, apoi ține de determinarea fiecăruia dintre noi de a pune în practică, și mai apoi de modul în care transmitem mai departe ceea ce am învățat.

Revenind la subiect :). Mă bântuia încă de dimineață o imagine fantezistă a unui Pământ sub forma unei cești de cafea ca o coajă de ou. Cu păduri și oceane, cu zone locuibile pe ambele suprafețe, cu sori sub formă de flori roșii și un nor mare și pufos în cer, unul ce picură steluțe de fericire peste lume.

De la serviciu, m-am abătut din drumul spre casă și m-am aprovizionat cu cele necesare pentru a da viață imaginii din mintea mea. Impropriu zis a-i da viață, pentru mine era deja o imagine vie. Pentru a o imortaliza.

N-a ieșit cum visam, deloc. Ce opțiuni am? Să mă mint și să-mi zic că e ok, acceptabil. Să accept că nu mă pricep și să renunț. Să analizez cu atenție ce nu a mers și să o iau de la capăt. Să învăț ceva ce pot aplica în situații similare care vor apărea.

Aici a apărut prima întrebare și primul răspuns.

Cum de mi-am spus atât de ușor că o iau de capăt? Printre răspunsuri, am găsit: eu nu renunț ușor, pot face mai bine, nu am nimic de pierdut dacă mai încerc încă o dată. Și mi-am dat seama ce mai poate cântări într-o astfel de decizie: timpul, efortul și entuziasmul alocate înainte de eșec, cât și timpul, efortul și răbdarea care urmează să fie consumate cu seriozitate în continuare. Dacă nu ești obișnuit cu utilizarea vreuneia din aceste resurse pentru a obține ceva, atunci cred că toată povestea devine dificilă. Prin urmare, iată cum mi-am găsit un exercițiu de făcut, un exercițiu pentru răbdare și seriozitate. Nu-l pot lăsa pe data viitoare, căci data viitoare s-ar putea să fie mai greu. De ce să nu mă asigur că voi putea spune „eu pot, eu am mai făcut asta”.

De aici a venit și următoarea escală a gândurilor. Mă cunosc? Eu știu ce pot și ce am lucrat ca să pot mai bine? Răspunsul nu-l văd în simple afirmații pozitive sau vizualizări ale rezultatului, ci în înfruntarea realității prezente. Asta nu împiedică dorința de a face mai mult și mai bine. Dimpotrivă, trebuie să știu de unde plec, nu doar unde vreau să ajung. În cazul de față, mi-am imaginat ceva în 3D dar nu am depus niciun efort pentru a da iluzia spațiului în timp ce puneam culoarea pe o suprafață plană. Parțial pentru că nici nu știam cum, dar mai ales pentru că nu am acordat atenție subiectului. Iar partea care a adus limitarea cea mai mare a fost indiferența mea în exprimare. Dacă pentru mine, care știam imaginea finală, o reprezentare în plan era totuna cu una care să simuleze spațiul, nu aveam cum să fac o treabă bună fără să mă pun în ochii oricărui privitor. Și am tras două concluzii importante pentru mine. Trebuie să mă cunosc, în primul rând, să știu valoarea lucrurilor pentru mine. Trebuie să înțeleg valoarea acelorași lucruri pentru alții. Și apoi, dacă chiar vreau să fac punte între cele două, este necesar să renunț la ceea ce îmi vine ușor mie și să mă pun în pielea celui la care ajunge mesajul meu. Pe care… da, exact, nu-l cunosc, deci cu atât mai mult nu îl pot trata ca pe mine însumi.

A treia în seria gândurilor, este o întrebare foarte importantă: cum fac ca într-adevăr să fiu mai bună data viitoare, cum să am rezultatul dorit? În primul rând, să nu uit care este obiectivul principal, să nu mă pierd in detalii adiacente uitând pentru ce am plecat la drum. Apoi, dacă mă distrage ceva, mai bine întrerup activitatea, în loc să continui fără a fi 100% acolo. Mai ales dacă e vorba de una bucată copil, de exemplu, pentru că nu a primit nici atenția pe care o merita, iar așa ceva nu e pardonabil. Nu-mi plecau la plimbare culorile, ei însă timpul de ieri seară i s-a dus băgată în seamă doar parțial. Și tot din categoria autocunoașterii, nu pot face ceva „în liniște” când mi se uită cineva peste umăr, chiar dacă o face cu drag și interes. Doar că eu nu mai ajung la mine. De aceea spuneam și mai devreme, cunoașterea de sine este foarte importantă ca și condiție a reușitei.

Eu mi-am învățat lecția. Și povestea mea sper să fie de folos cuiva, care să poată fi folos altuia și tot așa.

Vă las cu un colțișor de ploaie de stele, să vă mângâie sufletele cu fericire :*

IMG_20170617_101516.jpg

spacer
spacer

Gând. Credem ce ne e la îndemână.

 

Credem, mai degrabă, ceea ce ne este la îndemână.

Dacă sursa este de încredere, dacă rezonăm cu ceea ce ajunge la noi, credem fără a cerceta prea mult, căci ne este la îndemână să o facem. Credem și dăm mai departe. Iar la rândul nostru, suntem sursă de încredere pentru altcineva.

Avem, fiecare dintre noi, o mare responsabilitate pentru ceea ce transmitem, pentru tot ceea ce devenim parte. De aceea nu trebuie să credem totul fără a cerceta – fără a verifica sursa informației, fără a ne interesa de alte opinii.

Ceea ce este bun pentru noi, nu este bun pentru toți. Ceea ce știm să ascultăm selectiv noi, alții iau de bun în mod direct. Ceea ce este clar glumă pentru noi, nu este și pentru alții. Avem deopotrivă răspunderea înțelegerii înțelepte a lucrurilor care ajung la noi, cât și răspunderea distribuirii cumpătate a informației.

Nu știu de ce, dar tare am simțit nevoia de-mi aduce aminte acest lucru, de a-l readuce aminte și altora. Poate pentru că prea rapid, prea liber și prea fără de lege circulă informația. Ceea ce este nemaipomenit de bine, dar și incredibil de periculos.

Asta de jos e treabă sigură :). Ca o imensă păpădie, puf de ciulin. Foto personală, să tot aibă vreo săptămână. Deci acum știm când înflorește. Pe cuvânt de șoim!

spacer

„The promises we make” – Orville Stoeber

„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) – Orville Stoeber – este melodia pe care în ultimele săptămâni o ascult mult, mult, în reluare. Cam de vreo cincisprezece ori pe zi, cel puțin :). Am auzit o frântură din ea într-un film, apoi am căutat-o. Este ca… un fel de pansament mângâietor, o melodie blândă, ale cărei versuri sunt profunde, odată ce le înlături conotațiile triste.

„The promises we make” (Promisiunile pe care le facem) a fost scrisă pentru un muzical care în cele din urmă nu s-a mai realizat, după cartea „Green Angel” (Îngerul verde) de Alice Hoffman. În poveste, o fată își vede orașul distrus, la fel și familia ei. Ea își dorește să-i atingă și să-i vadă din nou pe cei dragi, în timp ce lumea se scurge într-un loc întunecat și singur.

N-am găsit deloc versurile pe marele internet, așa că m-am apucat să le transcriu, ca pe vremea când eram în liceu. De data asta cred că le-am nimerit mai bine, integral sper eu, deși nu garantez ;). Și am încercat și o traducere, pentru a-i da valoare și în fața celor ce nu cunosc limba engleză. Orice corecții ale textului în engleză, sau sugestii cu privire la traducere, sunt binevenite.

The Promises We Make – Orville Stoeber

I wanted desperately to hold you
And told you as much
As flowers tenderly enfold you
And claim to your touch

Nobody told me life was endless
For of these things we dare not speak
I know the world’s not cold and friendless
It’s more the company you keep

I spent all day inside a garden
Waiting in vain
I felt the rain and watch it harden
On a shivering plane

Nobody warned me of these feelings
The clever lies we must forsake
The fear we spend our lives concealing
From all the promises we make

And still I’m left without an ending
Pretending you’re near
But I can still go on remembering
Pretending you’re here

Promisiunile pe care le facem – Orville Stoeber

Am vrut cu disperare să te țin
Și să-ți spun atât de multe
Așa cum florile te îmbracă delicat
Și-ți cer atingerea

Nimeni nu mi-a spus că viața ar fi veșnică
Căci despre aceste lucruri nu îndrăznim a vorbi
Eu știu că lumea nu-i rece și neprietenoasă
E mai degrabă compania pe care o păstrezi

Mi-am petrecut întreaga zi într-o gradină
Așteptând în zadar
Am simțit ploaia și am urmărit-o întețindu-se
Pe o întindere cutremurată

Nimeni nu m-a prevenit asupra acestor sentimente
Minciunile istețe pe care trebuie să le abandonăm
Frica în care ne petrecem viețile ascunzându-ne
De toate promisiunile pe care le facem

Și-am rămas în continuare fără un sfârșit
Pretinzând că ești aproape
Dar încă pot să-mi amintesc
Pretinzând că ești aici…

spacer