rânduri de gânduri

poveștile din care trăim

Eram pe punctul de deschide laptop-ul, grăbindu-mă să scriu o scurtă povestire pe care mintea mea o concepuse.

Ceva m-a oprit din drum și, încă înainte de înțelege exact ceva, dau drumul acestor prime rânduri. Poate și pentru că știu că aceasta este pentru mine o metodă de a-mi face ordine în gânduri, de a lega mai lent ideile și de a le ordona cât de cât inteligibil și pentru altcineva în afara propriei mele persoane.

Era o poveste interesantă, ușor dusă între lumi fantastice. Un sâmbure de idee își făcuse loc cu puțin timp în urmă, îl prinsesem din zbor și îi dădusem drumul la joacă, în parcul de distracții și de crescut imposibilul din minte. Povestea era conturată și avea șanse să prindă viață.

Apoi, ca și cum ar fi așteptat momentul potrivit, dintr-un colț întunecat a ieșit un critic ascuțit să pună întrebări. Voia să afle dacă nu cumva poveștile astea apar pentru a găsi explicații confortabile, pentru a da răspunsuri fără ieșire. Era destul de convins că ele iau forma unui exercițiu de fantezie și imaginație, dar nu sunt decât asemenea unor limitatoare de viteză pe străzi. Te obligă să încetinești, să descoperi puțin împrejurimile, dar nu te opresc suficient încât să îți permită să ajungi la tot ce ai putea afla. Tot așa și poveștile astea, fantastic-mincinoase vin cu idei explicative sau încuietoare și îți distrag atenția de la realitate. Te închid într-o colivie frumoasă și îți cântă spunându-ți că totul va fi bine.

Așadar, ce sunt poveștile din care trăim? Ce sunt poveștile pentru care trăim? Dar cele pe care le trăim? Cum se împletesc, cum se constrâng, cum se potențează și cum pot ajunge să lucreze împreună? Care poveste capătă putere, care dintre ele va prelua conducerea? Va fi echilibru sau o luptă ascunsă? De fiecare dată când aleg o poveste, oare aleg și liniștea pe care mi-o oferă? Sau chiar sunt independentă de toate variantele imaginate?

O lungă listă de întrebări – ce par bine intenționate – ridică un zid în jurul sâmburelui de idee și se pregătesc să îl îngroape definitiv.

Și iată cum o poveste rămâne nescrisă, plecând probabil către cineva mai îngăduitor. Pentru că avea potențialul de a fi doar o explicație elaborată, aparent veridică, dar înainte de toate o explicație inventată.

Și iată cum rămâne un gol, sau mai bine zis un spațiu plin de neînțeles. Un spațiu care ajunge să doară și să caute soluții. Pentru că starea de nestare îi creează minții nesiguranță și inimii frământare. Și propulsează întreaga ființă spre căutare. Și, cel mai probabil, spre o nouă poveste…

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.