Când este momentul să te oprești și să iei o pauză? Când nu poți da absolut totul sau când ajungi deja aproape de epuizare?
Ce alegi? Să stai locului când ajungi la 79% sau la 12% din forțele tale?
Dacă ai fi doar o baterie, ar fi simplu. Cât timp nu ajungi la 0, încă mai poți. Nu contează dacă te odihnești la final sau pe parcurs. Și, în principiu, pentru a consuma 100% ai nevoie să încarci 100 de unități, indiferent dacă o faci dintr-o dată sau în o sută de reprize mici.
Dar nu ești baterie. Ești om. Pe măsură ce epuizarea ta crește, randamentul scade. Deși poți declara cu bucurie la finalul vreunui obiectiv „da, iată sunt gata!”, oare câtă energie a rămas să te bucuri? Sau, cine știe, poate e nevoie chiar să repari ceva. Mai ai de unde?
În schimb, dacă ai grijă să te oprești la timp și în mod repetat să tragi aer în piept, să privești cerul, vei putea observa cum îți dai voie să te bucuri de ceea ce faci, de rezultatele parțiale mărunte, cum poți continua cu ușurință și cum găsești mai ușor soluții noi. Poate că unii se vor uita lung, poate te vor privi cu suspiciune; va trebui să îți asumi pauze în momentul în care nu pare să fie timp pentru așa ceva.
Obișnuiam să mă obosesc dincolo de o limită rezonabilă. Îmi spuneam că pot… și puteam. Sau cel puțin așa mă păcăleam. Dar cu timpul am învățat, pe propria piele, că ritmul cel mai potrivit mie este unul în care mă pot bucura de parcurs, nu de bifarea rezultatului final. Și că pot oferi mult mai mult atunci când am mintea odihnită.
Cred că este ceva ce învățăm experimentând și ținând cont de modul în care reacționăm atunci când facem lucrurile altfel. Întrebările sunt simple: ce am făcut deosebit astăzi față de ieri? ce ar fi de repetat și altă dată? care a fost pragul în care oboseala și-a făcut simțită prezență în tensiunea emoțională? am ignorat oamenii dragi mie urmărind un țel care peste ani va fi neînsemnat? în cât timp am recuperat oboseala? mai am resurse de atenție necesare siguranței personale? pentru cât timp am nevoie să mă opresc pentru a îmi recupera energia, înainte de a începe să pierd timpul?
Tu ce întrebări ai pune pe listă? Ți-ai acordat timp, pentru a înțelege cum funcționezi cel mai bine? Ce ai învățat despre momentul optim de repaus, ceva ce merită împărtășit lumii?
Eu cred că toate semnalele pornesc din interiorul nostru și nu trebuie decât să învățăm să le descifrăm. Consider că senzația aceea de „lene” nu este decât unul dintre semnalele interioare că este timpul pentru o schimbare de registru, că este vremea să ne relaxăm puțin, să dăm creierului timp să-și odihnească zona suprasolicitată prin excitarea unei alte zone a sa. Acolo unde am lucrat, nu-mi puteam permite pauzele așa cum mi le-aș fi dorit, dar era destul să pot „fura” câteva momente în care ochii mei să nu mai privească monitorul, ci să admire jocul frunzelor sau zborul unei păsări, pentru ca apoi să mă pot din nou conecta cu activitățile curente. Însă, la sfârșotul fiecărei zile de muncă, mi-am acordat un timp în care mintea doar să primească senzații exterioare, în care să nu mai prelucreze nimic, ci doar să fie observator.
Era și este modul meu de relaxare pe termen scurt. Sigur că depinde de fiecare în parte, dar și de ce activitate anume desfășoară fiecare dintre noi. În orice caz, sinele știe si simte mai bine decât mintea câtă energie se mai află în „bateria” noastră și de ce anume are nevoie pentru a o reîncărca. Și, cum spuneai și tu mai sus, nu trebuie să ne consumăm bateria peste anumite limite, pentru că se poate deteriora și s-ar putea să nu o mai putem încărca.
Foarte bine punctat… senzația de „lene” este un semnal. Cumva însă, vine cu o conotație proastă, forțând unele persoane să își forțeze limitele. Dar totul se învață 🙂 inclusiv ascultarea semnalelor interioare și (pentru mine cel puțin) oprirea asocierii repausului cu vina de sta.
Imi place ideea de a fi observator, este atât de la îndemână!
Mulțumesc, Mugur, pentru ideile împărtășite. Învățăm unii de alții, că nu avem cum învăța doar din propriile experiențe.
Probabil că aici este și secretul, să înlăturăm conotațiile, pe care probabil că mintea le dă, pentru a înțelege nevoia firească de relaxare sau de odihnă. Sigur, mintea nu vrea să stăm, pentru că ea nu are măsura energiei consumate. Și apoi, mintea are țelurile ei, care nu totdeauna sunt și cele ale sinelui. Această contradicție poate aduce multe neajunsuri.
Nu ai pentru ce-mi mulțumi. Mai degrabă eu ar trebui să-ți mulțumesc, pentru că dacă nu era textul tău, nu mi-aș fi pus aceste întrebări. Sigur, unele răspunsuri erau deja în mine, dar întrebările încă nu erau formulate. Asta apropo de ce anume a fost mai întâi, întrebarea sau răspunsul.
Să ne lăsăm purtați de valurile contemplației. Va știi ea ce să facă cu noi pentru a ne repune în formă 🙂
Hmmm… poate că întrebarea și răspunsul sunt două fețe ale aceleiași idei.
Pera Novacovici și-a propus să-i dea lenei un nume, George, și să-l lase pe acest George să se manifeste periodic. În felul acesta dispare și conotația negativă a cuvântului, nu mai ești un trântor, ci o gazdă care-l primește din când în când pe George în vizită.
Ce idee simpatică! 🙂
Nu l-am mai urmărit de mult timp, așa că mulțumesc, Roxana, că mi-ai zis!
Cu drag. Weekend în tihnă! 🙂