Comments

  1. Eu cred că toate semnalele pornesc din interiorul nostru și nu trebuie decât să învățăm să le descifrăm. Consider că senzația aceea de „lene” nu este decât unul dintre semnalele interioare că este timpul pentru o schimbare de registru, că este vremea să ne relaxăm puțin, să dăm creierului timp să-și odihnească zona suprasolicitată prin excitarea unei alte zone a sa. Acolo unde am lucrat, nu-mi puteam permite pauzele așa cum mi le-aș fi dorit, dar era destul să pot „fura” câteva momente în care ochii mei să nu mai privească monitorul, ci să admire jocul frunzelor sau zborul unei păsări, pentru ca apoi să mă pot din nou conecta cu activitățile curente. Însă, la sfârșotul fiecărei zile de muncă, mi-am acordat un timp în care mintea doar să primească senzații exterioare, în care să nu mai prelucreze nimic, ci doar să fie observator.
    Era și este modul meu de relaxare pe termen scurt. Sigur că depinde de fiecare în parte, dar și de ce activitate anume desfășoară fiecare dintre noi. În orice caz, sinele știe si simte mai bine decât mintea câtă energie se mai află în „bateria” noastră și de ce anume are nevoie pentru a o reîncărca. Și, cum spuneai și tu mai sus, nu trebuie să ne consumăm bateria peste anumite limite, pentru că se poate deteriora și s-ar putea să nu o mai putem încărca.

    1. Foarte bine punctat… senzația de „lene” este un semnal. Cumva însă, vine cu o conotație proastă, forțând unele persoane să își forțeze limitele. Dar totul se învață 🙂 inclusiv ascultarea semnalelor interioare și (pentru mine cel puțin) oprirea asocierii repausului cu vina de sta.
      Imi place ideea de a fi observator, este atât de la îndemână!
      Mulțumesc, Mugur, pentru ideile împărtășite. Învățăm unii de alții, că nu avem cum învăța doar din propriile experiențe.

      1. Probabil că aici este și secretul, să înlăturăm conotațiile, pe care probabil că mintea le dă, pentru a înțelege nevoia firească de relaxare sau de odihnă. Sigur, mintea nu vrea să stăm, pentru că ea nu are măsura energiei consumate. Și apoi, mintea are țelurile ei, care nu totdeauna sunt și cele ale sinelui. Această contradicție poate aduce multe neajunsuri.

        Nu ai pentru ce-mi mulțumi. Mai degrabă eu ar trebui să-ți mulțumesc, pentru că dacă nu era textul tău, nu mi-aș fi pus aceste întrebări. Sigur, unele răspunsuri erau deja în mine, dar întrebările încă nu erau formulate. Asta apropo de ce anume a fost mai întâi, întrebarea sau răspunsul.

        1. Să ne lăsăm purtați de valurile contemplației. Va știi ea ce să facă cu noi pentru a ne repune în formă 🙂

          Hmmm… poate că întrebarea și răspunsul sunt două fețe ale aceleiași idei.

  2. Pera Novacovici și-a propus să-i dea lenei un nume, George, și să-l lase pe acest George să se manifeste periodic. În felul acesta dispare și conotația negativă a cuvântului, nu mai ești un trântor, ci o gazdă care-l primește din când în când pe George în vizită.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.