75 de ani

75 de ani – durata medie de viață în România. 80 de ani în Europa, 72 la nivel mondial.*

72 de ani. Prea puțini pentru a trece prin școală, pentru a te îndrăgosti, pentru a-ți începe viața, pentru a-ți pune întrebări, pentru a parcurge suficiente relatări despre istoria propriei tale țări și pe cea a lumii, prea puțin pentru a înțelege măcar 5 religii, pentru a pricepe care sunt doctrinele politice, pentru a ști economie, medicină, construcții, pentru a reînvăța o meserie, prea puțin pentru a da tot uitării și a o lua de la capăt, pentru a iubi din nou, pentru a conduce oamenii pe ultimul drum, pentru a-i plânge după ce nu mai sunt, pentru a crește un copil, pentru a-i fi alături, prea puțin pentru a râde, pentru a plânge, pentru a renunța, pentru a sări în valurile mării și pentru a urca munții, pentru a cânta, pentru a dansa, pentru a fi alături de prieteni, pentru a depune efortul de a lăsa lumea asta mai bună decât ai găsit-o.

Prea puțin pentru a le face pe toate măcar binișor. Și atunci ne rămâne o singură soluție: să lucrăm împreună și să ne încredem în alții, în munca altora și în deciziile lor, iar noi să fim la rândul nostru de încredere.

Iar dacă împărțim treaba cum trebuie, apucăm cu toții să ne bucurăm de viață și de tot ce ne oferă.

Și încetăm să mai luptăm cu atâtea grupuri de opinii, îndârjite și fără cunoașterea potrivită, ba chiar avem suficient timp să ne facem treaba bine și să avem timp pentru noi înșine.

Îți vine să te întrebi cum de nu a fost în stare omenirea să facă asta până acum. Oare ce ne ține legați, ce lipsuri ne fac să batem pasul pe loc, ba chiar să dăm înapoi, de atâtea ori? Cum de omul nu s-a săturat de războaie și ură, oare cum de uităm istoria?

Poate că ne lipsește spiritul de stup, poate că dacă ar fi avut o memorie comună, omenirea ar fi fost cu totul alta. Sau poate l-am avut, cândva, dar într-o clipă fatală am vrut să ne jucăm de-a independenții, doar că nu a ieșit cum visam pentru că ne lipsea experiența. Nu ne-am făcut temele înainte să ne aruncăm în asta și am spart setul de cești.

[sursa foto]

E complicat să bem ceai din cești sparte. Așa că trebuie să ne oprim, să potrivim cioburile și să le lipim cum ne-om pricepe mai bine. Și apoi să mergem mai departe din punctul ăsta, așa cum suntem și cu ce avem la dispoziție. Doar că acum știm povestea și vom avea grijă.

72 de ani. Nu-s mulți, dar nici puțini. O durată echilibrată pentru o viață de om. Cât să ai timp să înveți, să crești, să oferi altora din ceea ce știi tu să faci, să ai prieteni, să te plimbi, să te bucuri de tot ceea ce poți simți, să fii tu însuți și să te dai înțelept la finalul vieții.

*sursa: Banca Mondială