alegeri, rânduri de gânduri

între ani, liane de gânduri.

Acest articol nu este despre anul care se încheie. Nu-i despre realizări, nici despre un plus de experiențe și nici despre ce rămâne în urma acestora. Ar fi putut fi, dar ar fi fost mult prea simplu.

Acest articol nu este despre anul ce vine, nu-i despre dorințe, obiective, visuri sau fantome care să dispară. Ar fi putut fi, dar ar fi fost doar o sumă de așteptări și presupuneri cu privire la 2019.

Acest articol este despre golul pe care îl umplem mereu – și atunci când o știm, și atunci când nu realizăm că o facem. Este despre vidul din noi.

Mai mare sau mai mic, mai devreme sau mai târziu, acceptat, respins sau nerecunoscut, toți îl întâlnim. Umplem golul din noi ca pe-un sac fără fund. Fără să gândim prea mult, fără să ne ascultăm simțurile, fără să ținem cont de reguli. Îl umplem cu ce avem la îndemână, cu nimicuri sau cu toată ființa noastră, cu plăceri de moment, cu greutăți, cu scuze, cu cărți, cu drumuri, cu oameni, cu idei, cu singurătate, cu școală, cu muncă, cu frecat menta, cam cu orice poate imagina și inventa mintea fiecăruia.

Și într-o zi realizăm că am umplut un sac peticit, ale cărui cusături au cedat. În timp ce ne străduim să îl umplem, în realitate mai există o parte a sacului prin care totul curge și ne seacă – de puteri, de energie, de ființă.

Și dacă încă n-ați închis pagina și ați rămas alături de mine în această succesiune de gânduri, poate vă gândiți că generalizez cam mult, iar așa ceva se întâmplă doar unora, nu vouă. Dacă chiar este așa, mă bucur pentru fiecare dintre voi. Dar nu vă las în pace, ci vă rog ca în anul ce vine să vă gândiți la o cale prin care să împărtășiți și altora cum este și cum faceți, pentru a-i inspira pe cei din jur. Pentru că lucrurile bune merită înmulțite. Cel puțin așa cred eu.

Cât despre noi ceilalți care am avut de-a face cu pâlnia golului din noi… îmi doresc (și) mai multă deschidere în lume, cu sinceritate și blândețe, astfel încât să ne ținem invizibil de mână și să ne susținem în învățare, înțelegere și creștere.

Dar cum se rezolvă așa ceva? Cum să nu umpli un sac fără fund? Precis nu doar cu ținutul de mână, nu doar cu blândețe și nici doar cu susținere. Este nevoie de mult mai mult – de efort, de atenție, de energie, toate orientate către ceea ce ne dorim, nu aleatoriu sau în mod intenționat către altceva, vreun ideal mai ușor de atins. Și este nevoie de consecvență, de încredere în schimbare și de nerenunțare. Și de drag de sine și mai puțină critică fără scop față de propria persoană. Și de atenție atât spre interior (spre suflet și simțiri), cât și spre exterior pentru a înțelege ce se întâmplă în tine, în sufletul tău, dar și în jurul tău, pentru a înțelege când ești luat pe sus de tornada întâmplărilor și cum să te ridici deasupra ei pentru a vedea imaginea de ansamblu, iar apoi să știi cum să cobori cu picioarele pe Pământ, gata să te bucuri de viață. Și fără teamă de acum înainte, să treci prin tornade ori de câte ori este nevoie, fără să te facă bucăți, ci dimpotrivă să devii tot mai întreg și tot mai bun. Și de fiecare dată să ai ochi și urechi pentru ce vei afla, inimă pentru a accepta, minte pentru a înțelege și pentru a schimba în tine ceea ce e de schimbat.

Ce-i golul pe care îl umplem? rămâne întrebarea din mintea mea. Este acel ceva căruia îi dedicăm totul, în tot timpul nostru disponibil. Sau poate chiar și din timpul indisponibil, în somn și vise. Îi dăruim gânduri, acțiuni, reacțiuni, non-acțiuni, îi oferim sentimente, bucurii, dureri, îi dăm din ce în ce mai mult, îi dedicăm trecut și viitor, îi dăruim până la un moment dat când ne oprim, aparent fără sens. Atunci când îi dăruim în fugă și cu durere, clipa dintre trecut și viitor se pierde, se face mică și imperceptibilă. Când îi dăruim cu drag, conștient și cu bucurie, clipa prezentă explodează în mii de clipe prezente, într-o succesiune vie a lui a fi.

Golul este orice alegem să fie, de la cea mai măreață misiune și împlinire personală, la cea mai grea și apăsătoare povară. Între cele două variante construim ziduri și poduri. Dar nu mereu zidurile despart, cum nu mereu podurile leagă. Scuzele, de exemplu, par că leagă, dar de fapt despart. Iar ceea ce e lăsat în urmă are puterea de a uni, mai mult decât să despartă. Avem incredibil de multă putere în a alege drumul de urmat, atât de multă încât ne poate speria. Unii se ascund în lume de teamă, alții cresc doar în ei înșiși, alții prind aripi și vorbesc lumii. Îmi place mult să întâlnesc oameni precum cei din urmă.

Și așa ajung, fără să îmi fi propus, la o urare și îndemn pentru anul următor.

Când te întâlnești cu viața, nu-i sta în cale. Mergi cu ea, învață și schimbă potecile ori de câte ori simți că este cazul să o faci. Râzi cu viața. Află ce poți afla de la ea. Poartă veselia ta printre alții. Fă ceea ce îți aduce bucurie, sărbătorește și mulțumește pentru acele clipe. Ele se vor multiplica dacă se știu dorite și apreciate, iar astfel golul se umple frumos și ruptura din fundul sacului se țese. Iar sacul dă în curând pe afară, apoi umple alți saci care își țes la rândul lor găurile. Împreună oamenii realizează mai mult decât singuri, oricâte atuuri ar avea. Nu-ți fie teamă de gol. Nu este vid, ci chiar opusul. Este prea-plin. Totul e să-l îngrijești cu drag, ca să devină tot ceea ce poate deveni. Și cu drag de tine însuți, neapărat. Restul vine de la sine.

 

2 thoughts on “între ani, liane de gânduri.

  1. Doamne, ce bine şi frumos ai punctat. Cred că atât de mult ocolim golul ăla, că nici nu mai suntem conştienţi de el. Simţim doar o nevoie de a fi ocupaţi mereu, de a nu rămâne faţă-n faţă cu neputinţa de a-l înfrunta.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.