alegeri

cu pași mici spre țeluri mari (2)

A circulat acum ceva timp pe internet discursul Amiralului William H. McRaven. Când l-am ascultat prima dată, i-am dat dreptate, la modul general, dar m-am gândit că e o chestiune prea mică și insignifiantă, că nu așa schimbi lumea, că nu poți limita reușita ta ca om la atât, dar să îi dai un ambalaj strălucitor de chestiune importantă. M-am gândit – puțin răutăcioasă – “asta are de spus?!”.

Nu obișnuiam să fac patul dimineața pentru că știam că oricum seara venea  în fiecare zi. Apoi, nici nu era “la vedere”. Poate că traiul într-o garsonieră m-ar fi făcut să mă comport altfel, cerându-mi un fel diferit de a face lucrurile. Deși nu eram de acord, am încercat să aplic, să văd ce iese, că prea era lăudat, prea era considerat inspirațional. Și acum, când am ajuns să îi urmez sfatul și să fac patul aproape mereu, tot a rămas în minte un gând care vrea să mă scutească de efort spunându-mi “nu vezi că chiar dacă nu ai făcut asta până acum, nu ți-a mers tocmai rău, nu?“. În alte zile alternează cu “hai, lasă, doar o zi” sau “nu se întâmplă nimic grav dacă nu o faci” sau un parșiv “nu-i vina ta, n-ai fost învățată”. Și toate aceste eforturi ale minții… pentru ce? Pentru a-mi câștiga un minut și două calorii? Însă gândul își face de cap pentru că acest obicei nu face încă parte din mine.

Uitându-mă în urmă, nu știu să spun dacă am fost învățată sau nu să o fac. Tind să cred că nu, și nu din rea intenție, ci din supra-protecție. Îmi aduc un aminte un singur episod care susține această variantă. Se făcea că mă ajutase cineva din familie – probabil mama sau bunica – care strânsese așternutul, pătura, perna și le pusese pe toate în dulapul în care aveau să stea cuminți până seara. Și am fost atât de supărată și furioasă că nu m-au lăsat să fac eu acest lucru, că doar puteam, încât am tras totul din dulap, le-am aruncat pe jos, și le-am pus eu însămi pe toate înapoi, ca să fie clar că pot. Bineînțeles că o asemenea ieșire nu mă ajuta cu nimic, dar astfel a rămas adânc întipărită în memorie. Pe baza ei, tind să cred că de-a lungul timpului am fost ajutată și nu mi s-a cerut să mă ocup de pat dimineața, drept urmare nici nu am dezvoltat acest reflex. Amintirea aceasta îmi mai arată și că am considerat că “trebuie” să demonstrez că “eu pot”, că “sunt capabilă”, că nu știam să prețuiesc ajutorul, toate aceste lucruri rămânând prezente în mine mult timp după… Dar bine că atunci când creștem mari (da’ mari de-a binelea) simțim efectele și putem corecta obiceiurile și comportamentele care ne îngreunează viața.

Revenind la obiceiul patului făcut dimineața, pe măsură ce l-am făcut în mod repetat am constatat cât de puțin timp îmi ia, dar cât de plăcut e că atunci când revin de la serviciu îl văd îngrijit, ca și cum cineva ar fi avut grijă de mine. Asociez mult cu senzația de vacanță și momentul acela când intrând în cameră văd totul pus la loc, patul făcut țiplă, cu cearceaful păturii prins în colțuri, bine de tot, ca și cum ar fi ceva nou-nouț. Așa că a început să îmi placă și exersez până va deveni un obicei, până nu voi mai ști cum e să nu faci patul dimineața.

Dar ce alte beneficii sunt? Încep să le descopăr:

  • e o activitate zilnică, deci se imprimă bine de tot în obiceiuri și rutină
  • e o demonstrație despre cum și cele mai (aparent) neînsemnate lucruri pot însemna mai mult decât lasă să pară
  • e reconfirmarea zilnică a faptului că multe lucruri iau mai puțin timp decât credem la început
  • încurajează includerea în agenda zilei a altor activități noi, care vor fi duse la capăt, pentru că deja știi că poți
  • crește grija de sine
  • susține obiceiul de a fi exemplar și atunci când alții nu văd

Înțelegând acum câte derivă dintr-un obicei atât de simplu, atât de rapid, simt o oarecare jenă față de cum priveam la început discursul generalului. Și știu că pot include orice altceva în rutina zilnică, pentru a mă ajuta. Astfel încât, dacă mă întreb care îmi sunt obiceiurile zilnice, dacă urmăresc cum îmi încep ziua, ce fac repetitiv, zi de zi, pot afla ce ar fi de schimbat pentru a-mi trăi viața așa cum îmi doresc. Iar dacă nu schimb nimic, orice se va schimba în viața mea depinde de deciziile altora, putând să mă ducă acolo unde vreau… sau nu.

Există o vorbă care face rezumatul perfect: cum îți așterni, așa dormi. Aplicabil zi și noapte.

P.S. Scriind toate acestea, am aflat și de cartea Amiralului. Abia aștept să-i citesc conținutul.

4 thoughts on “cu pași mici spre țeluri mari (2)

  1. Da, e un gest marunt, dar ceea ce vrea amiralul sa spuna este ca oamenii au nevoie de obiceiuri si repere pentru a duce o viata satisfacatoare. Si asta ii invatam si noi pe copiii nostri: sa manance la ore fixe, sa aiba un program de care sa se tina, sa nu intarzie atunci cand trebuie sa ajunga undeva. Nici eu nu faceam lucrurile singura, pe masura ce am crescut am constientizat ca mama nu se mai putea ocupa de toate. Si nu sunt chiar fan al neprevazutului nici macar in vacante.

    1. Așa este, fiecare gest mărunt contează, pentru că atunci când devine obicei, rutină, parte din ceea ce ești, este ușor de făcut zi de zi și atrage o mulțime de beneficii după sine.
      Eu una nu mă împac cu orele fixe, nici la mese, nici la trezit și apreciez mai mult libertatea de a face lucrurile după cum le simt. Evident, în limitele alarmei de dimineață în zilele de lucru – dar asta nu înseamnă că stau mereu până în ultima clipă, sunt zile când mă trezesc la 5, sunt zile când abia la 7 sau mai târziu. Știu că asta și transmit fetei mele, asta vede la mine, dar decât să fiu ursuză urmând un program care nu este al meu (pentru că pentru mine așa ar fi), aleg să nu o fac. Când va fi mare, va alege după cum îi este mai potrivit, nu este musai să rămână “programată” după cum a văzut în copilărie.
      Ajunsul la ora stabilită și punctualitatea sunt alt registru, al respectului pentru ceilalți și aici stau lucrurile diferit 🙂 dar nu mai tratez asta ca obligație, ci doar mă asigur că îmi calculez bine timpul și cu o marjă de neprevăzut.

      Și mulțumesc de vizită! 🙂 O zi super-minunată!

  2. Eu consider un noroc viața pe care am trăit-o în internatul școlii, unde am învățat să trăiesc fără ajutorul continuu pe care mi-l ofereau părinții. De la făcutul patului, până la cusutul nasturilor, ordinea și curățenia în locurile frecventate, până la programul strict de masă și de somn. Un fel de armată care te pregătește pentru viață și îți dă siguranța că te poți descurca de unul singur. Apropo de armată: multor tineri le-ar prinde bine dacă ar fi din nou obligatorie. 😉

    1. Mulțumesc mult pentru perspectivă!
      Pot să arunc o bănuială? În afară de reguli și chestii de făcut de unul singur (ordine, curățenie etc), în internat înveți să relaționezi cu alți oameni – unii ok, alții răi, unii care vor să se impună, alții care se pierd, este o lume întreagă în miniatură. Și partea asta chiar ajută mult, accelerează ritmul învățării regulilor vieții.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.