e despre noi

Când „e despre ei, nu despre mine” trece în „e despre mine, nu despre ei”? Când invers?

Viața în sine oferă cele mai frumoase și clare lecții. Dar cât de deschiși suntem să înțelegem ce ni se întâmplă și să învățăm din asta, zi de zi? Când ar trebui să facem altfel decât ne îndeamnă primul impuls? Cum știm? Și cum exersăm să fim altfel, cum facem să devenim tot ceea ce am putea fi?

În ultimul timp atenția mea s-a concentrat asupra lui „nu-i despre mine, e despre ei”. Îmi dădeam seama că de multe ori vorbeam prea mult, prea despre mine, că încercând să dau exemple personale pentru a clarifica un anume aspect, nu făceam decât să vorbesc despre mine. Și chiar dacă nu aceasta era intenția mea, exact astfel ar fi putut fi percepută. Astfel, în exercițiul meu de blocare a acestui comportament, atenția mea mergea către ceea ce spun eu, ceea ce fac eu, pentru a îl scoate neapărat pe „eu” din discuția cu ceilalți, dar procedând în acest mod, în această vânătoare a lui „eu”, tot în direcția nepotrivită mă duceam. Ceea ce îmi doream de fapt să se întâmple, era ca atenția mea să meargă spre interlocutorii mei. Replica „nu eu, ci ei” se activează acum rapid, identifică abaterile, corectează din mers, lasă uneori vorba până la capăt, dar notează eroarea. Sunt pe drumul cel bun, sau cel puțin așa am crezut…

(notă pentru mine: în paragraful ăsta iar am vorbit despre mine, măi să fie!)

Apoi s-a întâmplat să dau peste acest discurs. Și spune bine: e despre mine, nu despre ceilalți, atunci când eu reacționez, când eu spun, când eu fac, când eu interacționez cu ceilalți. Indiferent ce primesc, ține de mine ce ofer. Indiferent cum mi se vorbește, ține de mine cum răspund. Indiferent de valorile celuilalt, ale mele nu au de ce să se modifice.

E despre mine uneori. Alteori e despre tine. Uneori e despre ei. Dar cel mai des e despre noi. Unde ne poziționăm în acest „noi” alegem de fiecare dată.

Vizionare plăcută și cu folos.