alegeri, jurnal, rânduri de gânduri

în mașina de tocat vorbe (1)

Știți momentul acela când apare o idee în minte, de parcă s-ar fi parașutat de cine știe unde direct între gânduri? Și apoi nu vrea să plece, se prinde bine cu mâinile de orice găsește în jur, cât să nu poată fi poftită pe poartă afară. Ei bine, nu știu cum reacționează alții, dar la mine în cap începe un întreg dialog.

Ultima idee, cea sosită astăzi, îmi spune să mai împart cu lumea, să nu țin doar pentru mine aceste idei tocate mărunt. Sunt întru totul de acord cu aceasta, pentru că știu că atunci când scriu îmi fac ordine în gânduri, mai încetinesc puțin ritmul, sunt mai cumpătată. În plus, acest loc există pe marele www tocmai pentru că am vrut să pot împărtăși unele experiențe, gânduri și descoperiri – așa cum le-am cunoscut eu, pentru a fi de folos și altora. Cred că putem învăța unii de la alții, iar în zilele noastre internetul ne permite un tip de interacțiune care nu a fost accesibil în trecut. Cu toate acestea, consider că principala modalitate de a viețui frumos este susținută de conexiunea umană directă, de neînlocuit pentru simțurile noastre, pentru trăirea momentelor de bucurie și celebrarea reușitelor alături de alte persoane.

Revenind la ideile care apar pe nepusă masă, am constatat că mai mereu le toc mărunt-mărunt, le împart în bucăți mici, le lipsesc, fac puzzle din ele, îl stric, le arunc de pereți, le cânt, le aduc în forme noi, apoi ajung la o concluzie și le împachetez ca pe-un cadou pretențios, cu fundă de satin. În general, sunt vorbe auzite des, în special în copilărie, proverbe sau înțelepciune populară, care mi-au rămas întipărite în minte și ies la suprafață când consideră potrivit. Uneori vor să explice întâmplări, alteori să mă ajute în luarea deciziilor, uneori comentează ce văd în jur, alteori trag concluzii grele despre lume.

Dar am observat că lucrurile nu stau deloc așa… Adevărul absolut pe care încearcă să îl prezinte este departe de a fi absolut și există multă ambiguitate în exprimare – odată ce iei în serios fiecare cuvânt. Fiecare alege ce poate și duce în cârcă ani de zile credințe care îi determină alegerile pe care le face în viață și astfel își urmează destinul… Dar de ce să nu și-l croiască? 

 

Astăzi mi-a “sunat” în cap “Faci ce vrei în timpul tău liber.” 

Hmm… oare ce mi-am amintit? Să fie din copilărie, din școală, așa îmi pare. Pentru mine nu exprimă libertatea de a face ce vreau, ci mai degrabă limitarea în afara zonei definite de timpul liber. În mintea mea se transformă în “Faci ce vrei în timpul tău liber, dar aici faci ce ți se cere.” Să fie asta forma în care am tot auzit-o? Sau a fost și în trecut și acum completarea mea?

Oare în ce fel m-a limitat de-a lungul timpului, încercând mereu să fac ce vreau doar în timpul meu liber, în loc să o fac tot timpul? Acum am “auzit-o” clar, cum mi se strecura printre gânduri, cum ar fi vrut să mă ajute, cum voia să mă împingă să spun ceva similar. Și astfel aș fi continuat o tradiție a vorbelor aruncate, vorbe care limitează, care dor, care țin în loc.

În ce fel au făcut alții să audă doar partea cu “faci ce vrei” și mai deloc cea cu “dar nu aici/acum”? Ce au avut ei diferit și ce pot învăța de la ei?

Și oare care era intenția reală a fiecăruia care a rostit această vorbă? Și cât contează intenția lor, și cât ceea ce a rămas în urmă?

Concluzii pot fi multe… eu iau de aici un singur gând. Aleg să fac ce vreau mereu, însă știu că pentru a face asta trebuie să mă asigur că tot timpul meu, liber sau ocupat de muncă, este potrivit mie, valorilor mele, visurilor mele. Dacă asta înseamnă muncă pentru ajustarea drumului, muncă să fie. Iar când nu pot umple timpul doar cu ceea ce vreau, nu o să o iau personal. E doar o zi, iar eu sunt cu o zi mai aproape de ceea ce vreau.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.