alegeri, jurnal, rânduri de gânduri

“Eu știu”

Eu știu, eu știu mai bine ca tine, eu sunt altfel.

Eu știu cum se face, eu spun, eu sancționez ce nu se cade, eu nu am nevoie de sfaturi, eu știu ce-i de făcut, eu știu cum să mă tratez, eu vindec, eu dau sfaturi, eu comentez, eu trag concluzii, eu fac prognoze.

Eu atac pentru că am dreptate, și câtă am. Eu sancționez pentru că eu cunosc și pentru că nu e cazul să tăcem. Eu îmi apăr punctul de vedere pentru că a trecut vremea în care întorceam și celălalt obraz. Eu pot explica celor ce nu înțeleg, căci văd mai bine din afara situației. Eu îmi asum dreptul de a huidui, în loc de onorabila tăcere, pentru că așa îmi exprim nemulțumirea, pentru că știu că dacă îi huidui pe doi, ei vor ști foarte bine căruia i se adresează dezaprobările mele și căruia aprecierea mea, aia pe care o exprim mult mai târziu. Eu sunt mai bun, pentru că pur și simplu sunt și o știu, pentru că sunt de la oraș, pentru că am o diplomă, pentru că sunt mai în vârstă, pentru am muncit o viață, pentru mi s-a tot spus asta, pentru că mie mi se datorează mult, pentru că duc în spate o familie, pentru că am o listă lungă, lungă de motive. Și când nu am, îmi găsesc.

Superior de rasă, clasă fină și rafinament sublim al ironiei. Sau. Victimă unică, irepetabilă și neînțeleasă de lume. Sau. Vai și amar, durere și suspin, sărăcie și neputință. Nu mai știi care e victima și care e călăul. Chiar ei par convinși de inversul situației. Și o spun răspicat, cu voce ridicată, cu lacrimi în ochi, tremurat de gene și suspine.

Teatrul. Drama. Telenovela. Chinul. Compătimirea. Jignirea. Extreme. Senzații. Eu știu, eu sunt, eu am adevărul.

Aceasta a fost radiografia poporului român, așa cum am văzut-o eu din ce în ce mai accentuat în ultimele zile, un neam întors împotriva propriei sale ființe. Și, cred eu, după o radiografie urmează natural diagnosticul și tratamentul. Dar nu-i nevoie să pierdem vremea cu așa ceva. Eu, românul, sunt perfect și-așa rămân.

Unde ne este omenia, oameni buni? Unde ne este blândețea, candoarea și iubirea de oameni? Unde suntem noi înșine? Mai suntem plini de viață sau goi?! Ne place o baie în noroi, vara pe căldură? Ne luptăm noi cu noi înșine, noi cu oglinzile noastre, noi cu neamurile noastre! Noi trecutul cu noi viitorul. Și noi viitorul cu noi trecutul. Prezentul este efervescent doar în comentarii. Oare tăcerea nu poate exprima indiferență, n-ar putea fi la fel de acidă și dezaprobatoare? Nu am putea să fim mai oameni, mai înțelepți, mai raționali, mai inimoși?

Of, cum mă doare felul în care generalizez acum! Dar mulți ne regăsim în cel puțin una dintre ipostazele de mai sus. Puțini sunt cei merituoși, responsabili în acțiuni, vorbe și-n șirul gândurilor. Puțini fac un pas înapoi, puțini își retrag vorbele, puțini șterg urmele cuțitelor de foc aruncate în online.
Mai știți cum era? “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Nu trebuie să fii dus mereu la biserică, sau bun creștin, nici om religios și nici spiritual ca să o asculți cu atenție aceste vorbe și să le înțelegi cu adevărat. Așează-te la o vorbă cu tine. Imaginează-ți cum ești încolțit, cum îi vezi venind spre tine, cum simți praful de sub tălpile lor, cum îți curg picăturile de sudoare pe tâmple. Vezi cum vine piatra spre tine și o simți cum te lovește și-ți intră în carne. Îți vine să te întrebi “de ce eu?”. Dar, ia spune-mi,  cel spre care ai fost cât pe ce să arunci piatra, cum crezi că se simte? Așa îl înveți? Așa i te arăți? Așa îi vorbești despre lume? Așa va fi mai bun? Ce va povesti altora?

Când toți suntem împotrivă, ce mai rămâne să facem împreună?
Nu ne pune nimeni să ne ținem învrăjbiți unii cu alții; noi o facem. Hai să nu ne mai amăgim. Este alegerea noastră și o știm prea bine.

Știu că unii se vor simți ofensați și poate chiar atacați. Că își vor regăsi vorbele aici, că își vor crede batjocorită părerea. Dar, surpriză! Nu sunteți singurii, dragilor, care spun lucrurile într-un anume fel, sunt și alții care folosesc aceleași cuvinte. De multe ori am văzut în ultimele zile aceleași gânduri, aceleași dureri, aceleași frângeri de speranță, aceleași frustrări, aceleași gloanțe. Și, tot surpriză, poate nu-mi plac, dar le respect pe toate cele spuse de-ai mei români, fiindcă de fiecare dată este părerea unui om și toată viața lui acolo. Acest început de iunie a scos din oameni tot ce era mai adânc și mai dureros, lăsat în așteptare. Ceva care este, încă, într-un punct de cotitură. Iar ‘spre mai rău’ nu este singura variantă, oricât de comodă ar fi această abordare. Există un ‘bine’, un ‘mai bine’, în fiecare dintre noi, în fiecare dintre situații. Ce alegem?

Dacă vă vine să-mi răspundeți imediat, vă rog, nu o faceți. Nici de-i aprobator, nici împotrivă. Luați-vă timp să vă gândiți. Uitați ce am zis. Apoi aduceți-vă aminte mai târziu, cândva. Dați mai departe mesajul meu, cu vorbele voastre, atunci când știți în inima voastră că l-ați înțeles. Și, la rândul vostru, nu cereți comentarii, ci timp de reflexie. Atât.

Să fim oameni. Să ne ajutăm. Să nu găsim vinovați, să nu arătăm cu degetul doar de dragul de a o face. Ci să demonstrăm cum se fac lucrurile bine și frumos, fără ranchiună. Vă mulțumesc.

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

3 thoughts on ““Eu știu”

  1. Eu îți comentez acuma, imediat, fără timp de gândire, pentru a-ți spune că îmi place cum ai pus punctul. Nu este punctul de final de propoziție sau de frază, nici cel de final de capitol. Este doar punctul ce se pune pe i. Este o corectă abordare a temei.
    Altminteri, sigur că mă regăsesc și eu printre cei care… Nu, eu nu am aruncat piatra, dar sigur în gândul meu am avut o anumită reacție, poate mai puțin gândită si simțită. Reacția momentului. Dar nu voi comenta acum despre aceasta, ci mai târziu, după ce-mi voi lua timpul meu de reflecție. Și poate mă voi privi și în oglindă, să văd cum aș arăta eu în postura…

    Mulțumesc pentru acest text!

    1. Este un comentariu foste cuminte și pașnic, Mugur! 🙂
      Eu sunt convinsă că putem fi mai buni decât acum, mai omenoși, mai de ajutor, altfel nu aș fi stat să spun toate acestea. Doar să ne luăm timpul necesar pentru asta.

      1. Ca și comentariul meu, și eu sunt cuminte și pașnic, chiar dacă uneori îmi mai vine să… fluier. 😀 Dar nu o fac, așa cum nici cu pietre nu arunc, decât atunci când mai merg pe baltă sau pe gârlă și fac pietrele să salte pe suprafața apei.

        Și eu cred că putem fi mai buni și mai omenoși, drept pentru care ți-am citit cu atenție cuvintele scrise mai sus și mi-am luat timpul meu de gândire și aprofundare, mai ales că oameni fiind, fiecare dintre noi este supus greșelii, iar eu nu fac excepție de la asta.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!