jurnal

cu ani în urmă, amintiri.

Era prin ’86 sau, poate, chiar prin ’85. Pe drumul dinspre școală spre casă erau câteva atracții care făceau un drum de cinci minute să ajungă de vreo douăzeci.

Curtea școlii îmi părea imensă. Mi se părea o mare izbândă când ajungeam la poartă. Apoi urma drumul care îmi plăcea – fragmentat și plin de tot felul de curiozități. În stânga intrării în Teatrul pentru copii Ion Creangă, aflat și astăzi în Piața Amzei, era un mic magazin cu papetărie. Îmi cumpăram rar câte ceva, dar aveam obiceiul să intru zilnic. Mă uitam la ce aveau expus și nu-mi aduc aminte la ce visam oare când priveam cele câteva mine pe pix, radiere aspre, rigle, caiete și ce-or mai fi avut. Apoi treceam pe la mercerie. De acolo îmi cumpăram bentițe albe de elastic pe care mama nu mă lăsa să le port. Erau urâțele, asta știu acum. Atunci îmi păreau a fi cele mai frumoase și sufeream că trebuie să le port pe cele croșetate de Bunica. Niște frumuseți, dar ce știam eu atunci? Fiind o zonă centrală a Bucureștiului, era plină cu tot felul de magazine – mai mult de formă, dar erau. Drumul continua pe lângă o alimentară tristă și goală, apoi pe lângă chioșcul unde vara aduceau înghețată. Dacă aveam noroc, la cofetăria de pe colț vedeam pe etajeră sticlele pe Pepsi-Cola și știam că dacă mă grăbesc pot să prind și eu. Trebuia doar să ajung mai întâi acasă după o sticlă goală. Apoi treceam timid și rapid pe lângă un liceu, că umbla vorba că numai copiii care nu învață ajung pe acolo. Traversam apoi pe diagonală, căci trebuia să ocolesc trotuarul de lângă Ambasada Franței. Îmi aruncam ochii curioși înspre ea, ratând de multe ori superba clădire de alături. Dacă rămâneam pe partea aceea a drumului, o lăsam pe Oana la bunicii ei. Uneori intram în curte și o conduceam până la intrare și mi se părea că fac cine știe ce minune. Din dreptul casei ei puteam traversa, căci se termina curtea Ambasadei. Și acolo dădeam de o mică bibliotecă. Intram în voie, căci mama Andreei lucra acolo și ea primea cu drag toți piticii gălăgioși. Nu după cărți intram eu. Era într-un colț un pian care mă fascina. Așa îmi aduc aminte. Nu stăteam mult și plecam. Treceam pe sub duzi, apoi ocoleam un bloc care era construit spate în spate cu al meu. Dacă era iarnă, în zilele în care puteam ieși înainte de a-mi face temele, îmi doream să ajung în parcul de lângă Muzeul Literaturii Române. Are un aer aparte, misterios și un pic înspăimântător. Dacă era primăvară, cireșul din fața blocului înflorea. Sau poate era vișin… Poate. Până să se apuce Ceaușescu să demoleze ca să facă drumurile drepte prin oraș, blocul era situat pe o stradă pavată cu piatră cubică, plină de căsuțe mici, simple și îngrijite. De la înălțimea etajului doi le vedeam în curte. Cei din casa de vizavi creșteau găini și un porc, iar în spatele ei lumina frumos noaptea Ambasada Canadei iar în stânga era frumoasa clădire a căminului studenților de la Conservator. În serile liniștite îi auzeam cum exersează. Era o priveliște pe cinste, un amestec de nou și vechi, de prea-simplu și elegant. Dacă riscam să mă aplec pe geam ca să privesc spre stânga, mă fascina clădirea ieșită și acum din aliniamentul stradal normal. E o poveste cum că buncărul de acolo nu a putut fi dărâmat când au trecut cu demolarea. Odată cu ea, a picat și oțetarul din curtea casei din față, care era o minune după fiecare ploaie. Și așa oamenii care locuiau în acea casă, al cărei perete din spate era la trei metri de intrarea în bloc, au scăpat de zgomotul mingiilor aruncate de copii. După școală nu erau mereu în program temele; aveam o dată pe săptămână ore de engleză. Venea și Oana la mine și îl așteptam pe profesorul pe care îl găsiseră ai mei. Nu ne plăcea deloc de el. Deloc. Dacă stau acum să mă gândesc, raportat la vremurile de atunci, cred că trecea drept un bărbat frumos. Dar nouă nu ne plăcea, îi mirosea vorba a cafea, avea cartea îmbrăcată în hârtie kraft și noi ne gândeam cum să îi punem pioneze pe scaun. Așa am ajuns eu să citesc din cartea de engleză o povestire care m-a marcat ani întregi, cu ultima frunză care cade din copac și fetița care așteaptă căderea ei. Uneori ascultam și versiunea de pe disc, parcă și mai tulburătoare. Tot în perioada aceea am primit primul meu disc cu muzică. De ziua mea, domnul Nedelescu, profesorul de engleză, căci dacă nu mă înșel acesta îi era numele, mi l-a adus cadou. Ce ciudat mi s-a părut atunci. Bizareria venea din faptul că primeam ceva de la un profesor, că era muzică și nici nu era românească. Era un disc de la Electrecord, dar tot era altceva. Și ce fustă scurtă avea cântăreața în poză, nț nț nț parcă îți venea să zici. Acum privesc amuzată. Mi-a stat pe cap zile întregi, am vrut să-mi aduc aminte cine era și să o mai ascult. Și așa mi-am reconfirmat nu doar că google găsește orice, dar și că am o memorie vizuală de care nu aveam habar. Am recompus practic literă cu literă numele celor doi cântăreți. Atât îmi doream acum o oră, să las aici una dintre melodiile care circulau pe atunci. Dar iată-mă că am făcut o introducere lungă, lungă, încărcată de detalii, dar absolut fascinantă pentru mine, redescoperind prin amintiri cât de frumos am crescut – pentru o copilărie la oraș – și reamintindu-mi cum treceam eu zilnic pe lângă clădirea Miței biciclista fără să știu, crezând că locurile acelea, aerul lejer și arhitectura respectivă reprezintă normalitatea pe care o cunosc toți. Dar, da, surpriză ulterioară, adevărul era puțin mai departe… plin de tot felul de realități.

Pe la începutul anilor ’90 drumul rămăsese tot de cinci minute. Atracțiile se schimbaseră puțin, prin perspectiva vârstei și a celor câteva magazine private care începuseră timid să își facă apariția. Despre ele, cu altă ocazie.

În căutările mele, google mă îndemna la cumpărături – am găsit pe olx discul de vânzare 🙂


4 thoughts on “cu ani în urmă, amintiri.

      1. Cu jurnalele nu mă grăbesc. E o parte din mine care ar vrea să le posteze, dar e și o parte care le-ar ține doar pentru sine, ca pe niște comori de preț. O să văd care din ele va câștiga până la urmă. Mulțumesc mult, weekend minunat și ție! 🙂

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.