alegeri

despre timp, suficient sau insuficient

Arunc de multe ori vorba “timp e suficient; ține doar de noi cum îl folosim”. O spun multora, de parcă aș fi o ambasadoare a timpului din belșug. De fapt, nici nu sunt și nici nu demonstrez că știu să aplic ceea ce spun. Dar îți pot garanta că din toată inima cred.

Cred că avem timp suficient pentru a face ceea ce ne place, timp pentru ce ne aduce un venit, timp pentru cei din jur, timp special pentru cei foarte dragi și rămâne timp și pentru dureri, pentru lecții, pentru visare, timp pentru plimbări și timp pentru odihnă.

Însă nu avem timp de pierdut. Aici dăm peste cap balanța. Nu avem la dispoziție timp de care să ne batem joc și pe care să îl primim încă o dată, ca vreun cadou picat din cer. Iar cea mai interesantă parte este că… timpul pierdut nu este timpul petrecut privind stelele sau norii sau ascultând păsările sau poate privind de pe geam trecătorii și ascultând nevinovat frânturi de conversații. Este mai degrabă timpul folosit pentru activități inutile, pentru certuri și supărări ce pot fi evitate. Nu este timpul cât plângi, ci cel în care plângi inerțial după ce ai înțeles ce ai de făcut. Nu este timpul cât mergi pe un drum pe care nu îl dorești, ci cel în care continui să faci ceva după ce ai înțeles cum poți lucra cu alegerile tale.

Felul în care îți folosești timpul se reduce în cele din urmă la sinceritate. La acea sinceritate curată față de sine – fără bucăți de mizerie ascunse sub preș, fără scuze împletite cu măiestrie, fără un merge ș-așa, fără asta e, fără a privi în curtea de-alături unde iarba e uneori mai arsă, nu mai verde.

Mă arunc și spun timp e suficient; ține doar de noi cum îl folosim” atunci când cred că are un rost. Aud pe cineva plângându-se că nu are timp și după o rapidă evaluare a omului și contextului îi spun acest lucru. De cele mai multe ori știu din start că nu vom avea timp să discutăm despre asta, cu atât mai mult cu cât eu sunt liniștită în afara situației care îl frământă pe interlocutor. Intenția mea rămâne una făcută cu drag și sinceritate. Ceea ce pierd eu din vedere (în grabă și încercând să nu ratez momentul) este că ajung doar să arăt o frântură de mai bine, de posibil, ca pe o prăjiturică pe care celălalt nu are șansa să o guste vreodată. Ceea ce, în cele din urmă, nu face rău, dar nici bine.

Poate de aici mi s-a tras ideea de a scrie astăzi aceste câteva rânduri, o mea culpa pentru fiecare dată când am aruncat vorba în grabă fără să explic, când nu am tăcut pe moment pentru a mă întoarce mai târziu către acel om, când am părut doar o visătoare și nu am știut să transmit pe înțelesul celui din fața mea. Nu m-am pus în postura sa (atât cât aș fi putut), nu m-am gândit cum să exprim pe înțelesul său, nu am luat în considerare că a trecut mai mult sau mai puțin prin viață, prin ani sau experiențe, ci am mers înainte în felul meu. Dar felul meu nu este suficient pentru a comunica. Iar celui care transmite îi revine obligația de a o face potrivit – omului, momentului, locului. Restul sunt scuze.

2 thoughts on “despre timp, suficient sau insuficient

    1. Nu mă gândisem dar așa e, sunt corelate, ambele ținând de disciplină.
      Dar oare, de aici mai departe, perspectiva omului ordonat asupra timpului avut la dispoziție e vizibil mai bună decât a celui dezordonat? Urmând firul logic din această dimineață, îmi vine să spun că da. O să mă uit în jur cu atenție săptămâna asta, să văd cum se aplică în viață.

      Asemenea, o săptămână cât mai bună!

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!