rânduri de gânduri

Gânduri, final 2017. 09.

Lucruri anapoda se întâmplă – suntem oameni și uneori greșim. Le facem noi înșine. Le fac alții și ne afectează. Avem mai mult sau mai puțin control asupra lor. Avem însă control total, 100%, asupra modului în care le percepem, le lăsăm să ne influențeze și a felului în care reacționăm.

Circulă prin lume un obicei deloc constructiv, bazat pe primul impuls, pe “eu”, pe critică.

Opusul este în găsirea soluțiilor, nu în căutarea problemelor, în rezolvări și nu în identificarea vinovaților. Avantajele sunt multe. Evidente. Dar poate că o recapitulare a lor ar fi bună, pentru a trece mai ușor de la “știu” la “fac”:

  • în primul rând o problemă rezolvată reprezintă o problemă mai puțin; și asta e cel mai important, nu?
  • starea de spirit generală este mai bună când se lucrează la soluții; beneficii generale mai mari.
  • energia concentrată pe găsirea vinovaților este o resursă pierdută; păcat de timpul consumat, de bani și eforturi – câte s-ar mai fi putut rezolva dacă le aveam la dispoziție?
  • căutarea vinovaților (persoane) este subiectivă; căutarea erorilor/problemelor este obiectivă.
  • căutarea vinovaților se concentrează pe generalizarea comportamentelor nepotrivite, proiectându-le asupra persoanei, lipsind-o din start de capacitatea de a se corecta.
  • vinovații rămân vinovați, oricum; chiar și nearătați cu degetul. Dar pe care îl vezi în stare să-și revină? Pe cel susținut spre bine, sau pe cel căruia i se reproșează?

N.B. Nu spun să trăim într-o stare zen-diafană-ireală și într-o continuă contemplare a beatitudinii frunzelor în bătaia vântului și lumina soarelui în timp ce ni se rupe pământul sub picioare și ne afundăm în hău. Spun despre cum suma soluțiilor găsite să fie mai mare decât suma căutării vinovaților, astfel încât la final, când tragem linie, să avem un câștig real și să nu ne risipim viețile în lupte inutile. Spun despre cum să ne simțim mai degrabă bine decât rău, despre cum să împărțim oamenilor șanse, bunătate și drag de oameni, în loc să urcăm peste capetele altora lăudându-ne că am fi mai cu moț. Spun despre cum să nu ne dăm cu părerea când nu cunoaștem tot adevărul, toată imaginea de ansamblu, despre cum să nu ne grăbim în a judeca.

Este nevoie de exercițiu (ca de altfel în orice altceva) pentru a fi așa mereu – pentru a căuta soluțiile, chiar cu inima frântă, pentru a lucra la rezolvări, chiar când speranța e mică, pentru a face toate acestea fără nervi, fără a acuza, fără a arunca venin. Dar cu cât mai mult exercițiu, cu atât mai bine iese. Iar timpul care trece odată cu căutarea soluțiilor, dă timp minții să se liniștească, astfel încât să poată formula ceva coerent, constructiv și benefic în momentul în care va avea de a face și cu aceia care se fac vinovați de o anume situație. Un beneficiu în plus pentru a astfel de abordare.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!