alegeri

spre mai bine: nu cunosc, nu judec, nu râd

De câte ori ți-ai spus că „timpul zboară”? Și din câte aceste dăți, ți-ai propus să folosești asta în avantajul tău?

Mi-am dat seama că îmi spun despre timp două lucruri care sunt contradictorii: 1) că nu fac un anume lucru pentru că nu am timp să-i aloc, dar și că 2) nici nu știu când a trecut timpul – când s-a făcut din nou toamnă, de exemplu. Și atunci… mi-am spus: hai să mă folosesc de asta. Pot include de-a lungul zilei o activitate, în cantități digerabile. Timpul trece – curge spre o nouă săptămână, o nouă lună, un nou anotimp. Iar peste câteva luni (care, nu-i așa, tocmai am stabilit că trec repede)… voi putea constata cu plăcere și mulțumire cât de multe am realizat. Și iată cum am păcălit timpul :). M-am trezit deodată cunoscând lucruri despre care doar visam cu jumătate de an în urmă.

Care ar fi utilitatea practică a acestei metode? Pe ce se bazează? Ce nu poate susține?

Cu o provocare pe săptămână – una luată în serios – se poate începe schimbarea unor obiceiuri. Să nu uităm că există un număr de repetiții zilnice necesare pentru a forma un nou obicei – în funcție de teorie, pot fi 21 de zile, pot fi 66… dar mai contează câte sunt, atunci când ne-am hotărât să facem ceva și nu mai dăm înapoi? Nu! Dar putem să ne observăm comportamentul și să aflăm cum suntem noi înșine, ce ne ajută mai mult, care este timpul nostru de schimbare. Cu cât ne cunoaștem mai bine, cu atât putem realiza mai multe.

O săptămână este un interval bun pentru a ne provoca pe noi înșine. O singură zi ar fi fost mult mai ușor de trecut cu gândul că „mai rezist puțin și gata, am bifat”. În schimb, păstrând același exercițiu de a fi timp de șapte zile, ieșim inevitabil din zona de confort, ne confruntăm cu situații diverse, și – de ce nu – avem chiar posibilitatea de a corecta o greșeală înainte de trece în următoarea săptămână.

De ce doar o săptămână, nu trei? Pentru a obține cât mai mult până la venirea primăverii. Pentru că nu cred că după o săptămână întreagă voi renunța la ceea ce învățat, doar pentru că alta va fi tema săptămânii. Cred că mai degrabă vor merge în paralel, până când, rând pe rând, din provocări vor deveni obiceiuri.

Iar totul funcționează atunci când chiar ne dorim să funcționeze și facem ceva în sensul acesta.

Ce îmi propun să fac? Și pe ce drum mă poți însoți?

Câte o provocare pe săptămână – o voi gândi și o voi formula cu scopul ca în primăvară să mă simt și să ne simțim mai bine, mai buni, să acționăm mai frumos, iar când natura va renaște după iarnă… să simțim renașterea din noi.

Eu voi lucra cu mine însămi în fiecare zi. Voi fi atentă la ceea ce gândesc, la ce spun, la ce fac, la cum reacționez. Îmi voi corecta greșelile din mers și voi găsi metode pentru a nu mai cădea în capcane. Le voi aplica, voi mai greși, voi învăța cum să fac lucrurile în mod diferit. Voi citi, voi întreba, voi vorbi când am nevoie. Nu știi niciodată cât de aproape este răspunsul, dacă nu întrebi.

Este un demers autodidact, care nu necesită diplome sau certificări. Nici pentru mine – în alegerea provocărilor săptămânale, nici în lucrul cu mine. Nici pentru tine – dacă te decizi să urmezi una sau o parte dintre provocări. Și nici pentru mine – ca susținător al celor care vor să se prindă în acest drum. Dacă vrem o lume mai bună, este nevoie să avem deschiderea necesară pentru a cere ajutor, pentru a-l primi și nu în ultimul rând pentru a oferi ajutor. Creștem împreună în această lume. Cu cât ne susținem mai mult și mai trainic unii pe alții, cu atât lumea are șanse mai mari de a deveni mai frumoasă. Ne vom împiedica uneori, dar ne vom ridica. Ne vom lovi de cei care încă nu văd un rost în a schimba ceva, dar îi vom înțelege, le vom respecta judecata și îi vom susține când va veni vremea.

Provocarea acestei săptămâni – 25 septembrie – 1 octombrie – este despre… a nu mai judeca, a nu mai lua în râs, a nu mai comenta, a nu exprima o părere care nu își are locul… niciunde.  Eu, ca individ, mă cunosc doar pe mine. Și nici pe mine așa cum ar trebui, de cele mai multe ori. Tocmai de aceea, de ce să judec un altul? Sau de ce să accept judecata unui terț, și să o arunc mai departe? 

Provocarea este valabilă în tot ceea ce înseamnă viață – indiferent dacă este vorba de persoane din familie, de prieteni, de colegi, de necunoscuți celebri, de vii sau nu, de politicieni, de oameni cu care avem ceva de împărțit sau deloc. Cum să judec, când nu cunosc decât partea mea de realitate, mică și neîntreagă, când nu știu complet povestea celuilalt, când nu cunosc contextul, când nu știu dacă relatarea cuiva este completă? Cum să arunc cu noroi, doar pentru că eu cred că stau de partea curată a malului? Cum să judec un om pentru un comportament al său?

Da, știu cum pot să fac toate acestea… Pentru că de multe ori nu am văzut dincolo de niște ochelari de cal. Pentru că reușesc să îmi întind singură capcane, când nu îmi întind alții (și cele involuntare sunt incluse aici). Pentru că scuzarea propriului comportament este mai ușoară decât munca de schimbare. Pentru că a tăcea nu este la îndemână de la bun început – și asta se învață. A tăcea nu înseamnă a nu-ți spune părerea, ci a o spune doar la momentul potrivit, în cadrul potrivit, cu cuvintele potrivite și pentru a aduce valoare.

Ce zici? Avem ce povesti la final de săptămână despre tot ce am reușit?

2 thoughts on “spre mai bine: nu cunosc, nu judec, nu râd

  1. De mai multă vreme încerc să nu mai judec oamenii, iar în această săptămână am încercat cu precădere să înțeleg resorturile ce au determinat anumite persoane să reacționeze într-un anumit mod. Mi-a fost de ajutor și situația din firma în care lucrez. Trebuie să recunosc, nu am reușit să-i înțeleg pe toți, deși fiecare dintre noi se aștepta, în proporție de peste 75%, la ceea ce s-a întâmplat. Am continuat însă încercarea de a nu judeca pe nimeni.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!