Ploaia bătea în geamuri cu o foame nebună. O auzeam cum învelește pereții, cum caută să pătrundă spre noi. Am ascultat-o un timp, de dincolo de ușă, în siguranță. Apoi m-am hotărât să ies. Îmi și imaginam cum o să ies desculță, cum o să plouă rece, cu picături mari, cum ploaia o să cadă peste mine… Tot trupul meu va fi îmbrăcat în șiroaie de apă. Iar eu o să fiu desculță în iarbă, cu capul ridicat spre cer și ochii închiși, nelăsând picurii mari să îi cuprindă. Hainele mi se vor lipi de corp, iar tălpile mele se vor prinde în iarba înaltă. O să îmi întind brațele și o să râd. O să râd și o să se curețe toate grijile. O să curgă apa peste mine și o să rostesc cele rele să se spele, cele bune să se-adune.
Și am ieșit. Am ieșit în ploaie, dar ploaia nu mai era. Norii nu mai erau. Nici tunetele. Doar luna stătea glumeață jumătate ascunsă după nori.
Mi-am privit lung umbra. Sunt un uriaș de patru metri care a ieșit să prindă ploaia, dar ploaia a alergat mai repede.
AMR 1. Sunt Iustina și aștept să fiu mâine pe vremea asta, un uriaș care râde în ploaie.
Am remarcat AMR 5 si AMR 1 in ultimele doua postari. M-ai facut curios in legatura cu ziua de maine! 🙂